Doamna cu pantofi albaștri

Magistratul coboară de pe podium, parcurge sala până aproape de ușă, se apropie de micuț și-i spune, făcând un gest larg cu mâna: „Vezi? Am pantofi albaștri! Tu ai pantofiori albaștri? Uite, am și pelerină! Dă-mi mânuța și hai cu mine, să-ți arăt cât de maaare e castelul ăsta!”.

Avocat Mădălina Scutelnicu

Ora 8:45… Clienta mea, mamă a unui băiețel de aproape 8 ani, își zărește copilul dosit de taică-său, într-un colț al Judecătoriei. Nu l-a mai văzut pe R. de un an și jumătate. Mama izbucnește în plâns și merge țintă către puștiul ei, se apleacă până ajunge perfect egală cu înălțimea lui și-i șoptește cu inima: „Vaaaai, ce mare ai crescut! O mai știi pe mama? Dă-mi mânuțele, să ți le pupe mama!”. Fostul soț al femeii își bruschează fiul și-l trage tare, mai aproape de el, urlând spre clienta mea să plece de unde a venit, că ei doi, băieții, se descurcă singuri. Se ridică tonul, copilul începe să plângă, apare jandarmul, îi spun că nu-i niciun risc de scandal, dispare jandarmul.

Ora 8:55… Reușesc, într-un final, să o liniștesc pe mama copilului, care s-a lăsat aproape fără viață în banca din sala de judecată, având sufletul sfâșiat și privirea pierdută undeva, departe… tare departe.

Ora 9:00… Reușesc și eu, cu mare greutate, să-mi țin în frâu lacrimile… aș fi plâns în hohote, dar nu-mi permiteam luxul ăsta… aveam nevoie de concentrare maximă pentru audierea a patru martori și luarea interogatoriului tatălui copilului, probe de care eram conștientă că va depinde, de-acum încolo, legătura mamă – fiu. Nu-i ușor deloc să fii responsabil de așa ceva, credeți-mă!

Orele 9:05 – 10:45… Se audiază cei patru martori. Tatăl băiatului răspunde la cele nouă întrebări care am avut grijă să fie „capcană”.
Speța e asta: în timp ce clienta mea era în străinătate, la muncă, soțul a obținut și divorțul și custodia exclusivă asupra copilului. Am văzut dosarul: proces făcut repede, cu hei-rup-ul, să dea bine la bilanț.
Reîntoarsă în țară, femeia a găsit totul ferecat. Ușa locuinței. Inima fiului ei, ținută sub lacăt de către fostul soț. Martorii noștri au arătat că, de nenumărate ori, mama a venit să-și vadă copilul, i-a adus plase cu daruri, l-a sunat continuu, individul interzicându-i total fostei soții orice formă de acces la minor. Așa, de-al naibii! Martorii lui au spus lecția dinainte învățată: nu tatăl e cauza, ci copilul, dom’le, care nici nu vrea să audă de mamă.

Ora 10:46… Instanța dispune audierea minorului. De-aici încolo, începe mesajul pe care vreau să-l transmit prin scriitura asta.
O doamnă judecător, în jur de 40 de ani, cere jandarmului să-i fie adus copilul în sală. Când îl vede pe puști, magistratul coboară de pe podium, parcurge sala până aproape de ușă, se apropie de micuț și-i spune, făcând un gest larg cu mâna: „Vezi? Am pantofi albaștri! Tu ai pantofiori albaștri? Uite, am și pelerină! Dă-mi mânuța și hai cu mine, să-ți arăt cât de maaare e castelul ăsta!”. Copilul, cu ochii mari, negri și extrem de triști, se uită când la doamna, când la taica-său, de care stătea lipit, până ce acesta îi dă OK-ul să meargă cu doamna.

Ora 11:20… Se deschide ușa de acces a instanței, magistratul intră în sală, de mână cu copilul, îi spune să coboare atent de pe podium, să nu se lovească, și-l trimite la mami sau la tati, unde vrea el. Băiețelul trece pe lângă mama sa, care hohotea de plâns în prima bancă, își trece ușor mânuța peste piciorul ei drept, ca din întâmplare, după care fuge către tată și-i caută acestuia privirea, să nu cumva să-l fi supărat că s-a dezlipit de lângă el. Se dispune, din nou, evacuarea minorului din sală.
Ora 11:25… Instanța ne citește, pe scurt, ce a declarat copilul în cursul audierii și ne dă să lecturăm, mie și avocatului părții adverse, cele câteva cuvinte scrise pe o foaie de către băiețel: „Mama…tata zice să scăpăm de tine. R.”…
Se închide cercetarea judecătorească, ni se dă cuvântul final, pe fondul cauzei. Eu mă lupt pentru ca mama să obțină dreptul de a-și vedea copilul, de a-l lua la ea în weekend-uri și în vacanțe. Ceilalți se luptă ca mama să nu-și poată vedea fiul decât în prezența tatălui său și doar în locuința acestuia. Un fel de arest la domiciliu, ce mai!

Ora 11:40… Magistratul închide dosarul, cade pe gânduri preț de câteva secunde și spune: „Instanța suspendă ședința 15 minute!”.
Și… doamnă judecător cu pantofi albaștri coboară de pe podium, traversează sala, iese pe ușa destinată oamenilor obișnuiți și, ajunsă în hol, întinde mâna stângă către clienta mea, iar cea dreaptă către copil. Uite așa, toți trei, ca într-o poveste din cea mai frumoasă carte, intră în camera destinată Arhivei și nu mai ies de acolo decât după un sfert de ceas. Ce camere mirifice sunt în castelul ăsta – îmi zic în gând.
De-acum, nu mai aveam nevoie de niciun pic de concentrare, așa că mi-am permis să plâng în hohote, fără să-mi pese că oamenii cu robă nu trebuie să lăcrimeze din cauza problemelor clientilor și, în niciun caz, nu plâng vreodată în fața acestora… dă-le-ncolo de reguli!
M-am prăvălit pe un scaun de la prima terasă, colț cu Judecătoria, și-am așteptat-o pe femeia pentru care m-am luptat azi, ca o leoaică. Am bătut recordul la nicotină pe secundă, până a venit. Clienta mea a apărut radiind de fericire, pentru că avusese șansa să-și țină copilul în brațe, după un an și jumate… fix optsprezece luni.
Ce dialog au avut mama și copilul, sub ochii doamnei judecător cu pantofi albaștri? „Te iubesc, mami! Am nevoie de ochelari noi, că tati nu mi-a cumpărat și ăștia sunt rupți! Să vii la mine! Să mă iei la tine, mami! Te iubesc, mami!”.
Când a scăpat de sub influența total irațională a tatălui, copilul s-a cuibărit în brațele mamei sale, ca și cum nu ar fi fost despărțiți nici măcar o secundă. Asta a vrut să verifice magistratul, pentru a fi sigur că va da o soluție corectă, că-și va pune semnătura pe o hotărâre corectă, că va putea dormi împăcat, că a decis corect și nu s-a jucat de-a justiția, cu viețile oamenilor. Doamne, ce ființe nemaiîntâlnite or fi în castelul ăsta?!
– „Vreți o bomboană, doamna avocat?”
– „Ăăăă….”
– „Doamna judecător i-a dat lui R. un pumn de bomboane, iar înainte să plec, copilul mi-a dat și mie câteva… ”
– „Și… a văzut doamna judecător gestul ăsta?”
– „Daaa, păi, cum să nu? Stați să vă arăt, că ne-a făcut și poză, mie și lui R.”
– „Cine? Doamna judecător?”
– „Daaa. Păi, am scos telefonul și i-am zis lui R. să zâmbească, să-i fac o poză. Și, imediat, doamna ne-a spus să trecem unul lângă altul, să ne facă una la amândoi. Uitați poza! Doamne, am poză cu R., nu-mi vine să cred!”
– „Eu, gata, sunt praf! Nici mie nu-mi vine să cred!”
– „Daaa. Și, știți, eu mi-am cerut scuze față de doamna, că stătea după noi… aveam atâtea de vorbit cu R., după un an jumate… da` doamna a zis că pentru ea nu e nicio grabă… Nu vreți o bombonica de la R., doamna avocat?”.
N-am trăit așa ceva în zece ani de avocatură. Am văzut magistrați pentru care audierea minorului însemna următorul dialog, purtat fix în fața ușii sălii de judecată, așa, din voleu, cum ar veni: „Câți ani ai, cu cine vrei să stai, cu mama sau cu tata? Bine, pa!”.
Doamna cu pantofi albaștri a alocat trei ore cauzei noastre, fiind conștientă că lucrează cu destinele oamenilor, cu sufletele lor, iar nu cu chei de 14.
Domnilor magistrați, permiteți-mi o sugestie: cumpărați-vă pantofi albaștri. Poate în asta stă magia! Nu există nici castel și nici pelerină, fără un strop de magie, nu-i așa?


Mădălina SCUTELNICU

avocat Baroul Sibiu

3 Comments

  1. Mioara says:

    Respect acestei DOAMNE, inainte de a fi Magistrat este o femeie deosebita prin ceea a facut. O fii mama? Stie caci nu te joci cu sufletul unui copil. Ne dorim astfel de oameni.Multumesc pentru curaj

  2. ploscaru says:

    Mai rar…dar actuala generatie de Magistrati vine cu o alta gindire, mult mai sufletiști, mai implicati, mai realisti. Bravo lor….

  3. NU-MI VINE SA CRED CA IN TARA ASTA MAI SINT OMENI CARE SE GINDESC LA OMENI ..AM PLINS..AFLIND CA TOTUSI SINT..CU SUFLET MARE….MA APLEC IN FATA LOR..!

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*