La doar şase kilometri de Sibiu, ultimii saşi din Hamba îşi trăiesc bătrâneţea departe de o lume tot mai grăbită, care i-a cam uitat şi de care nici lor nu le prea pasă. În câţiva ani, praful se va aşterne peste destinul unei comunităţi cândva înfloritoare. Poate singurul care nu se gândeşte cu nesiguranţă la ziua de mâine este Wilhelm Tartler. Apicultorul şcolit în Germania şi-a făcut un rost bun aici. De 10 ani, trudeşte în gospodăria casei parohiale. Îngrijeşte 150 de familii de albine şi aşa le asigură hrană îndestulată alor săi. Nu ştie ce drum vor alege cei patru copii. Însă un lucru e limpede: au de la cine învăţa că viitorul ţi-l croieşti azi. Prin muncă.

 

 

S-a luminat de puţin timp. E destul de târziu ca să mai văd hornurile fumegând, dar prea devreme să iasă ţipenie de om pe uliţă. Gerul îmi pişcă faţa. Într-o casă galbenă, trei bărbaţi stau la masă, în compania tot atâtor pahare. Niciunul nu mă poate ajuta. La uşa de alături, îmi deschide o femeie între două vârste. Mă priveşte puţin încurcată când o întreb câţi saşi mai sunt în sat şi unde-i găsesc. Începe să numere. Îi ajung degetele de la o mână. Mă îndrumă spre casa din umbra bisericii.

 

Gospodarul de la casa parohială

 

Împing cu grijă poarta ridată ca obrazul ultimilor saşi. Casa parohială şi curtea cu toate acareturile au încremenit, cine ştie de când, într-o tăcere resemnată. Doar câinele negru, zgribulit şi el, şi un „Allgemeine Deutsche Zeitung“ împăturit în cutia poştală trădează că aici mai locuieşte cineva. Ne învârtim câteva minute prin gospodărie. Ni se alătură încă un căţel, înfofolit cu o vestă de fâş. Cât pe ce să renunţăm. Deodată, un tânăr ne salută de pe un dâmb din apropiere, unde-l vedem căznindu-se să repare o poartă. După vreo două exerciţii în limba semnelor, îl cheamă pe stăpânul casei: un bărbat la 35-40 de ani, cu blugii murdari şi mâinile bătătorite. La ora la care alţii se ridică din pat, el deja s-a săturat de muncă. Aşa l-am cunoscut pe Wilhelm Tartler, sasul care să încăpăţânează să nu plece din Hamba.

 

Drumul mierii

Cea mai veche parte a locuinţei familiei Tartler să tot aibă 500 de ani. Din cărămizile vechii fortificaţii – devenite inutile odată ce invaziile turceşti n-au mai fost o ameninţare, saşii au adăugat casei parohiale încă două aripi. Pe cât de dărăpănată pare gospodăria, pe atât de statornică este voinţa celor care o însufleţesc. În 2003, Wilhelm a început afacerea cu miere ecologică. Avea un singur stup. Astăzi se ocupă de 150 de familii de albine, ce-i dăruiesc miere, polen şi propolis. Membru fondator al Biocoop Sibiu, crede cu tărie că meşteşugul trebuie să rămână cinstit. Nici nu încape vorbă de zahăr adăugat sau antibiotice. Aşa şi-a câştigat clienţi nu doar în Sibiu, ci şi în Bucureşti, Timişoara sau Cluj, dar şi în străinătate. „La hypermarket-uri nu livrez şi nici nu vreau. Sunt contracte foarte dure. Ar însemna să fac rabat de la calitate ca să produc cantităţi mari şi să stea mierea şase luni nezaharisită pe raft“, îmi explică el. În aprilie, îşi duce albinele în Oltenia, când se culege rapiţa. Apoi la Dunăre, pentru salcăm. La al doilea cules de salcâm, ajunge prin Vâlcea, pe urmă revine în Ardeal. Începutul verii îl prinde acasă, la culesul de polifloră şi pădure. Cu o parte dintre stupi mai pleacă în Dobrogea, unde sunt păduri de tei. Ultimul cules, pe care îl găseşte tot în Dobrogea, este floarea soarelui, cu ea se închide anul de producţie. Propolisul îl recoltează încă până în octombrie. Toamna rezolvă iernarea albinelor şi tot atunci începe să-şi vândă marfa de peste an.

 

Ultima slujbă, în 2008

 

Natură sănătoasă, alimentaţie sănătoasă, oameni sănătoşi. Asta e filosofia de viaţă a stuparului care a preferat să o ia de la zero în sălbăticia unui sat părăsit de toţi ai lui, decât să ducă un trai călduţ în Germania. „În afară de mine, mai sunt trei bătrâne, din care una are un fiu la vreo 50 de ani – care şi-a rupt un picior acum doi ani şi de atunci nu prea l-am mai văzut pe afară – şi mai e un cioban, tot de 50-60 de ani“, îi inventariază Willy pe ultimii saşi. Ar mai fi unii care vin vara, să-şi repare casele sau vechea biserică, însă amintirea comunităţii închegate şi prospere dinainte de comunism e tot mai departe. Cu buletin de Şura Mare au rămas doamnele Schoger şi Fritzmann, doamna Hoch cu fiul ei, Paul, şi domnul Gunesch. „Biserica poate fi încă vizitată cu acordul Consistoriului. Există cineva acolo care se ocupă de lăcaş, însă ar mai avea nevoie de multe reparaţii. Totodată, există prin Consistoriu un proiect de restaurare a bisericilor fortificate în care ar putea fi inclusă şi biserica din Hamba. Mai sunt şapte saşi în Hamba, iar în biserică nu se mai slujeşte de ani de zile. Eu de cinci ani sunt preot paroh şi doar o dată am mai ţinut slujba acolo“, mărturiseşte Klaus Untsch, parohul de la Slimnic. În grija lui au rămas saşii evanghelici din Hamba.

 

Hahnbach, un paradis pierdut

 

Dumnezeu Însuşi nu le mai ţine socoteala. Când mai vor să participe la slujbă, sunt duşi cu microbuzul parohiei pe la bisericile din împrejurimi. Numai cu aprobarea Consistoriului de la Sibiu se mai intră în lăcaşul ferecat, ridicat prin secolul XIII şi apoi refăcut în 1829-1830. Păcat că hoţii n-au aflat asta. „Biserica asta n-are o valoare foarte mare, faţă de altele din Transilvania, de aceea există alte priorităţi. Orga a fost în pericol de furt. Oricum, trebuia reparată. Se înstrăinează, dar ce să faci, dacă nu-i pasă nimănui? Noi cinci ce să facem? Ne-au furat două limbi de clopot şi le-au dat la fier vechi pentru trei beri. A treia limbă n-o pot fura, că e bine înşurubată. Ceasul din turn, de 200 de ani, tot la fier vechi a ajuns. Am făcut plângeri şi la Poliţie, dar ce să facă ei, săracii?“, răspunde Tartler la vestea că orga va fi instalată în Biserica Neagră din Braşov. Totuşi, saşii originari de aici au o asociaţie în Germania. Strâng bani pentru lucrările urgente de renovare. „Vara asta s-a făcut acoperişul şi scocurile. E bine că nu se strică mai tare. O să mai adune nişte bani, să facă biserica să arate un pic mai bine şi să mai stea încă pe atât. Pentru cei plecaţi e foarte greu să mai revină şi să facă ceva, dar am constatat că tinerii au interes mai mare decât părinţii“, remarcă Willy, cu o urmă de optimism.

 

Fără regrete

 

Wilhelm se trage din Mediaş. În 1982 a emigrat cu toată familia în Germania, unde a studiat serios agricultura. După două decenii, şi-a dat seama că viaţa în ţara adoptivă nu i se potriveşte, deşi ar fi trebuit să se simtă acasă. „E altfel aici“, ridică din umeri, incapabil să explice în cuvinte de ce s-a întors. Important e că şi-a convins soţia să-l urmeze, aşa că astăzi, cei patru copii ai cuplului cresc mai fericiţi pe coclaurile Hambei. Acum opt luni, a venit pe lume Vera, cea mai tânără săsoaică a satului. „De fapt, e săsoaică doar pe jumătate, pentru că soţia mea e nemţoaică din Germania“, povesteşte fericitul tată. Înainte să ne luăm rămas bun, îl întreb dacă i-ar plăcea ca urmaşii săi să rămână în sat, unde să ducă mai departe afacerea cu albine. Gândindu-se o clipă la propriile răscruci, clatină din cap: „Mie îmi place apicultura. Copiii trebuie să facă ce vor, ce cred ei că e bine“. L-am oprit destul din treabă. Ne urcăm în maşină şi părăsim Hamba pe la prânz, tocmai când soarele domol de ianuarie mângâie cu speranţă dealurile acestea atât de aproape, dar atât de departe de Sibiu.

 

 

Wilhelm TARTLER | apicultor

 

„Nu mi-a plăcut în Germania. Aş fi câştigat mai bine din afacerea cu mierea ecologică, dar merge şi aici. Mai greu, dar merge.“

 

Moştenirea saşilor din Hamba ajunge la Braşov

Orga bisericii din Hamba, veche de 176 de ani, îşi găseşte o nouă viaţă în Biserica Neagră din Braşov. „Este de datoria noastră să încercăm să păstrăm patrimoniul istoric şi mai ales să-l prezentăm publicului“, consideră Steffen Schlandt, organistul Bisericii Negre. Cu ocazia sărbătorilor de iarnă, Biserica Neagră a găzduit două concerte, având ca scop strângerea de fonduri pentru restaurarea ineditului instrument. Primul spectacol, susţinut de corul „Bach“ alături de solista Cristina Radu şi acompaniat la orga Buchholz de Eckart Schlandt, a avut loc în 16 decembrie, iar cel de-al doilea, intitulat „La cumpăna dintre ani“, în 31 decembrie. Din 1999, fondurile adunate din vânzarea biletelor la astfel de concerte au fost folosite pentru restaurarea unor orgi din zona Braşovului. Instrumentul din Hamba, făurit de fraţii Friedrich şi Wilhelm Metz, din Biertan, este recondiţionat de meşterii din Hărman. Reparaţia costă aproximativ 35.000 de euro, orga urmând a fi montată în balconul sudic al celei mai faimoase biserici transilvănene. „Are ceva foarte specific: tuburi ornamentate în partea din faţă, pictate cu capete de lei. Nu e chiar unică, dar în Transilvania este un lucru rar. Astfel de picturi erau o particularitate barocă. Instrumentul merită să fie salvat, deoarece este foarte nobil şi are o valoare de patrimoniu foarte mare. A stat nefolosită în Hamba, însă nu a complet devastată de hoţi, ci deteriorată şi din cauza rozătoarelor. Jderii au intrat în biserică şi au ros părţile de lemn, astfel că în 2006, când instrumentul a fost scos, nu mai era funcţional. Valoarea lui se poate restabili în splendoarea în care a fost odată pentru că acum se restaurează“, este de părere Ursula Philippi, organista Bisericii Evanghelice din Sibiu.

Lasă un răspuns