Că trăim vremuri grele, o ştim cu toţii. Unii sunt mai afectaţi de această pandemie, alţii sunt mai puţin afectaţi, însă cu siguranţă societatea în ansamblul său suportă o modificare de comportament.
În astfel de vremuri, destinele unor oameni, de cele mai multe ori, sunt influenţate de instituţiile statului, mai exact de cei care ne conduc, dar pe care odinioară i-am ales, cei care stabilesc în locul nostru cum să ne comportăm în societate, ce drepturi şi obligaţii avem. Perfect normal într-un stat de drept, cu o democraţie care se doreşte ajunsă la „maturitate”.
Ciprian Faraon
Asemenea oricărui cetăţean al ţării noastre, obişnuiam să urmăresc ştirile naţionale, seară de seară, sau ori de câte ori se anunţă un „Breaking news” în timpul zilei. Eram dornic să aflu cum vor evolua lucrurile, ce soluţii propun conducătorii noştri pentru a ne proteja, a ne feri de efectele pandemiei, cum se organizează, cum înţeleg să apere această ţară şi pe semenii noştri. Au trecut mai bine de douăsprezece luni de la începutul acestui episod al vieţii, nefericit de altfel, în care am sperat şi continuăm să sperăm că va lua sfârşit, că ne vom putea relua „normalitatea”. Sunt peste douăsprezece luni de speranţă. În ultimul timp oamenii au început să-şi piardă răbdarea, să-şi piardă speranţa. Bâlbele, conflictele între partide, lipsa unui calendar ferm din partea guvernanţilor în ceea ce priveşte sprijinul acordat economiei, cu predilecţie ramurilor grav afectate, dar şi cinismul unora care ar trebui să constituie exemple pentru societate, reprezintă tot atâtea motive de neîncredere.
Începem să sperăm că nădejdea poate sosi din afara graniţelor ţării, din partea statelor dezvoltate, solide din punct de vedere economic, care ştiu şi au capacitatea de a adopta decizii ferme, eficiente, ce-i drept, pentru cetăţenii lor, pentru economiile lor. Însă nutrim speranţa că efectele deciziilor lor vor ajunge într-un final şi la noi. Să ne însănătoşim, să depăşim cât mai grabnic această perioadă. Speranţa, cam aceasta ne-a mai rămas. De trei decenii încoace, părem a fi aceeaşi „generaţie de sacrificiu”; parcă nu reuşim să ne maturizăm, atât politic, cât şi instituţional. Se poartă aceleaşi lupte politice între partide, fie ca urmare a diferitelor scrutine, fie interne, la nivelul unui partid care se află şi la cârma ţării. Am tot continuat astfel, aproximativ din doi în doi ani. Ba au fost alegerile parlamentare şi locale, ba au fost alegerile prezidenţiale ori europarlamentare. Suplimentar, am mai votat, din când în când, în cadrul unor referendumuri.
Teoretic, cel puţin aceasta rezultă în prezent, ar fi trebuit să avem patru ani de linişte, următoarea rundă de alegeri urmând în anul 2024. Adică patru ani de construcţie, de dezvoltare, de armonie, de politici publice sănătoase, de consens.
Probabil suntem blestemaţi ca popor, sau ne plac filmele proaste, pe care de altfel continuăm să le rulăm, să le trăim. Nu îmi pot explica altfel acest blocaj în bucla temporală.
Dincolo de conflictele evidente între partidele aflate la guvernare, care asigură şi majoritatea în Parlament, conflicte despre care unii spun că nici nu ar exista, deşi este evident că există, mai sunt şi luptele interne pentru putere din interiorul fiecărui partid.
Cum să poţi să-ţi mai păstrezi optimismul când un ministru al actualului guvern buciumă deschiderea turismului din Grecia, ca fiind o mare realizare, în condiţiile în care ar fi trebuit să se preocupe de turismul românesc, aflat în agonie? Cum să mai vrei să lupţi, ca antreprenor afectat de pandemie, când cea mai mare parte a schemelor de ajutor (Măsura 2, Măsura 3, Măsura HoReCa) sunt blocate sau chiar date uitării?
Cum să mai poţi să ai încredere în sistemul nostru medical, în momentul în care un secretar de stat este mai preocupat să inventeze noi reguli de carantinare, introducând criterii noi, fără nicio noimă, în loc să se preocupe de lipsurile majore şi disfuncţionalităţile din spitalele româneşti?
Cum să mai poţi crede într-un sistem de educaţie performant, în clipa în care ministrul este mai preocupat de schimbări lipsite de importanţă imediată sau care nu prezintă prioritate, aşa cum a fost trecerea de la sistemul semestrial la cel trimestrial? Cu atât mai mult cu cât sistemului de educaţie îi lipseste în primul rând infrastructura modernă, elementele pentru inovarea educaţiei, dar perseverând în menţinerea unui sistem învechit şi neperformant?
Cum, stimate doamne şi stimaţi domni? Sunt întrebări la care, probabil, nu vom primi niciun răspuns. Cu vrute şi nevrute, sănătoşi să fim!
