Drumul de la hârtie la ecran este lung și presărat cu obstacole neașteptate, mai ales când lucrezi cu actori de ocazie. Regizoarea Ivana Mladenovici ne vorbește despre ecranizarea sa memorabilă după romanul „Soldații. Poveste din Ferentari“.

Ivana Mladenovici

Cât de greu e să transpară marca personală a unui regizor care lucrează pe teme precum cele pe care le abordezi tu și, totodată, pe filme documentare?

Cred că marca personală transpare indiferent de subiect, ea e întotdeauna acolo. Din păcate, cred că ea nu poate fi întotdeauna observată din cauza faptului că oamenii sunt mai degreabă interesați de subiect decât de stilul și autorul filmului. OK, poate în filmele de ficțiune oamenii se mai uită și la cine a făcut filmul, dar la documentare majoritatea oamenilor sunt interesați doar de subiect și aproape nciodată de regie. Asta mi s-a părut întotdeauna trist. Sigur, mai sunt și momente în care ai norocul ca cineva să observe asta, doar că e foarte, foarte rar.

Cum a fost experiența ca actor pentru tine? În ce măsură crezi că faptul că nici tu nu ai mai jucat în filme înainte de „Inimi cicatrizate” te-a încurajat să lucrezi cu actori non-profesioniști?

Nu am crezut niciodată că o să accept să joc într-un film. Când a venit Radu Jude cu propunerea, așteptam fonduri pentru „Soldații” – o perioadă care părea fără sfârșit – și am decis să accept. Nu am știut ce mă așteaptă, cu toate că mai făcusem scurtmetraje de ficțiune, doar că nu îmi imaginam că munca de actor va fi atât de diferită de cea de regizor. Mi-a fost greu să îmi controlez corpul, să am aceleași expresii faciale ca ale personajului, parcă ceva din mine se împotrivea tot timpul să rămân eu. Nu cred că experiența cu Radu Jude m-a făcut să vreau să lucrez și eu cu non-profesioniști: la filmul meu a fost mai degreaba nevoie, pentru că nu am putut găsi un actor de etnie romă cu alură de fost pușcăriaș între actori. Dar experiența de actor non-profesionist m-a ajutat să îi înțeleg mai bine pe oamenii care jucau în filmul meu: când se supărau, când nu mai rezistau psihic, când le era rușine sau deveneau agresivi din cauza nesiguranței. Am realizat că și eu făceam același lucru și atunci nu le-o luam în nume de rău.

Cum faci un film pe un subiect atât de sensibil și eviți „political incorrectness”, ca să spun așa? Ai simțit că trebuie să tai din impactul poveștii în vreun fel?

Filmul e în primul rând o poveste de dragoste între doi bărbați, ceva cu ce se poate identifica oricine, indiferent de statut social sau de orientare sexuală. „Soldații” nu reprezintă nici o etnografie a unui cartier rom, nici o radiografie sociologică a ghetoului. Însă din povestea lor de dragoste îți dai seama, pas cu pas, cum stă treaba și cu sărăcia, și cu homosexualitatea la romi – că homosexualitatea este ceva abject, care te aruncă printre „untouchables”, că se spală greu, doar cu preotul, că se iartă doar dacă ai făcut-o la pușcărie, doar dacă ai făcut-o ca top/activ, dar că odată ce ai ieșit din închisoare trebuie să ți-o scoți din cap și să-ți găsești o femeie. Alberto însuși, când face parcarea la gară, își găsește o iubită. Schizofrenia lui Alberto e atât de mare încât chiar și atunci când e cu Adi simte nevoia să vorbească despre femei sau să se uite la pornografie heterosexuală. Pe de altă parte, nici în societatea românească în întregul ei nu stau lucrurile cu mult mai bine: înainte de Alberto, Adi a avut o relație heterosexuală de câțiva ani, în condițiile în care discuțiile cu prietenul lui homosexual, Andrei, lasă să se vadă că Adi nu e deloc un inocent în ceea ce privește experiențele homosexuale. Cum zicea Adi în roman, „la fel ca infracționalitatea, în România, homosexualitatea se tace și se face” – firește, sub acoperirea unei afaceri onorabile de familie.

Am fost la un moment dat tentată să pun mai mult accent pe circumstanțe, pe sărăcia din jur –  Ferentari e o lume în sine, diferită de restul Bucureștiului, și vrând-nevrând ochii îți sunt furați de peisaj, îți vine să pui camera pe ce e în jur. Chiar dacă romanul lui Adrian Schiop are o dimensiune sociologică, cu tot felul de personaje pitorești sau cu exemple de sărăcie atroce, am preferat să le ignor. În roman, astfel de personaje și situații sunt împachetate de vocea naratorului într-un amestec de empatie seacă cu cinism, de genul „that’s the way it is”, așa merg lucrurile. Transpuse cinematografic, în absența unei voci din off, ar fi părut patetic și ostentativ, cum e mai rău. De aceea am preferat să insist obsesiv asupra relației celor doi, să dezvălui resorturile sărăciei și psihologia ei prin intermediul lui Alberto: felul cum e infantilizat, statutul lui de servitor la curtea vărului Borcan, dorința lui legitimă de a-și câștiga autonomia personală cu orice preț, dependența de jocuri de noroc care se bazează tot pe speranța ieșirii din sărăcie etc.

Multă lume spune că e extraordinar faptul că ai creat un film aproape în întregime din actori non-profesioniști. Te gândești să faci din asta „your thing”?

Îmi place să lucrez și cu actori și cu non-profesionisti. Însă în „Soldații”, pentru că era vorba de un cartier cu o personalitate puternică și cu particularități lingvistice foarte bine delimitate, simțeam că ar fi trebuit să muncesc trei ani ca să fac un actor să spună replicile pe tonul potrivit, iar slangul să nu sune ridicol. Cu oameni din cartier a fost mai ușor (mai ușor din punctul ăsta de vedere – și mai greu din alte puncte de vedere). De aceea, bucuria de a-i face să joace a fost imensă de ambele părți. Ei se bucurau că pot face altceva decât au făcut până atunci, ceva radical diferit și la foarte mare distanță de viața lor zbuciumată, iar eu m-am bucurat că pot îi pot învăța lucrurile astea noi și, de asemenea, că pot să le dau încredere. Mi-ar plăcea să mai încerc, mai ales dupa experiența asta.

În conferința de presă de la San Sebastián spuneai că ai luat la casting jumătate de București ca să găsești un actor care să îl interpreteze pe Adi și până la urmă cel care îl interpretează e chiar autorul cărții. Ce căutai mai exact și ce îl face pe Adrian Schiop să aibă acel „ceva”?

Odată ce am găsit persoana potrivită care să îl joace pe Alberto m-am simțit ușurată. Până la urmă, el era cel mai greu de găsit, un actor de etnie romă, care să poată să joace un fost pușcăriaș cu monoloage lungi. Când l-am cunoscut pe Pavel Vasile-Digudai mi s-a părut aproape imposibil ca un bărbat căsătorit, cu familie, dintr-o comunitate foarte tradiționalistă de romi, care nici măcar nu e gay, să accepte rolul lui Alberto. Dar odată ce l-am găsit am început un lung proces de lucru pe jocul lui actoricesc. Venea în fiecare weekend la București (lucrează ca bodyguard departe de București) și făceam castinguri lungi cu actori ca să îl găsesc pe Adi, ceea ce a fost greu mai ales pentru că l-am avut pe adevăratul Adi lângă mine pentru mai mult de un an în timp ce scriam scenariul. Am realizat destul de repede că mi-ar plăcea să îl joace chiar Adrian Schiop pe Adi, dar el mi-a spus de la început să îmi scot asta din cap, că nu există nicio șansă. A fost o lungă muncă de convingere. A fost ciudat la început, pentru că lui Alberto îi era greu să joace cu cineva despre care știa că e gay, dar l-a cunoscut pe Adi și s-a legat o prietenie. Adi a fost lipsit de prejudecăți pe toată durata filmărilor, ceea ce m-a ajutat mult să fac relația Alberto-Adi să funcționeze. Știam că sinceritatea asta e crucială pentru personajul lui Adi. Chiar aveau multe lucruri în comun: iubire pentru manele, pentru cartier, au devenit prieteni. Am închiriat un apartament mic în Ferentari, aproape la fel ca cel din film, și am început repetițiile cu două luni înainte de filmările propriu-zise.

Ai știut de la început ce cauți în toate personajele tale? Au fost personaje care nu transmit același mesaj precum cele din carte?

E normal ca după ce petreci doi ani scriind scenariul să știi ce vrei de la personajele tale – însă e necesar să menționez că nu toate personajele care apar în carte apar și în film și invers. E normal, filmul e o artă în sine și ar fi absurd să cred că pot să fac o ecranizare complet fidelă cărții. E imposibil. Mai degreabă un sentiment care rămâne cu tine după ce citești cartea, așa am gândit filmul ăsta. Personajele principale, Adi și Alberto, sunt foarte aproape de cele din carte, prin urmare am știut exact ce vreau de la ei. Pe de altă parte, pe hârtie totul pare posibil. Când faci un film cu neprofesioniști, descoperi că ceea ce apare în scenariu nu poate fi transpus în peliculă, că un nonprofesionist nu poate să ducă orice gen de replică – și aici mă refer la Pavel Vasile-Digudai, cel care interpretează rolul lui Alberto. Una din scene implica faptul de a plânge – și un om care e educat ca un bărbat tradițional, care nu-și arată vulerabilitatea, nu putea s-o facă.

Tu și Adrian Schiop ați scris scenariul împreună. Vor mai exista colaborări în viitor?

Da, am lucrat aproape doi ani la scenariul la „Soldații”. În momentul de față scriem următorul scenariu tot împreună.

Spuneai undeva că ceea ce te-a atras cel mai mult la această carte e povestea de dragoste dintre Adi și Alberto. Dacă nu ați fi reușit să filmați în Ferentari, cum ar fi schimbat asta felul în care e înțeleasă această poveste?

Nu cred că mi-am pus vreodată problema că nu se poate filma în Ferentari, era mult prea important pentru atmosfera filmului. Nu că povestea s-ar fi schimbat drastic dacă setting-ul ar fi fost altul, ci era important pentru a exprima universul personajelor. În plus, a fost important pentru lucrul cu nonprofesioniști. E important să creezi contextul potrivit pentru ei ca să se poată desfășura în largul lor.

Primul ei lungmetraj de ficțiune
Ivana Mladenovic s-a născut în Kladovo în 1984, a studiat la Facultatea de Drept din Belgrad, pe care a abandonat-o ca să studieze regie-film la UNATC București, unde a absolvit în 2010. S-a lansat cu „Turn Off The Lights“, un film documentar care urmărește destinul a trei pușcăriași proaspăt ieșiți din închisoare. Anul acesta a regizat primul ei lungmetraj de ficțiune, „Soldații. Poveste din Ferentari“, după cartea cu același titlu a lui Adrian Schiop. Înainte să înceapă filmările, Ivana Mladenovic a acceptat să o joace pe Solange în ecranizarea romanului lui Max Blecher, „Inimi cicatrizate“, în regia lui Radu Jude. „În ceea ce privește actoria, a fost mai degrabă o încercare, nu m-am gândit niciodată la asta ca la o carieră. Nu sunt sigură că aș repeta experiența, dar dacă aș crede în regizor și în viziunea lui, cum a fost cazul lui Radu Jude, probabil că aș accepta“, a mărturisit Ivana.

„Soldații. Poveste din Ferentari” spune povestea lui Adi, un antropolog de 40 de ani, părăsit de curând de iubita lui, care se mută în Ferentari pentru a documenta un doctorat despre manele. Acolo, îl întâlnește pe Alberto, un bărbat de etnie romă, sărac și fost pușcăriaș, care promite să-l ajute să cunoască cântăreți. Destul de repede, cei doi încep o relație, în care Adi îl hrănește pe Alberto cu planuri improbabile de ieșire din sărăcie, iar Alberto pe Adi cu vorbe dulci și căldură. Când se termină banii, însă, amândoi se trezesc captivi într-un apartament în care se iubesc folosindu-se unul de celălalt. Filmul va apărea în cinematografe abia în februarie. Până atunci, cei interesați pot citi cartea lui Adrian Schiop, pe care criticul literar Alex Goldiș a numit-o realism hardcore, dar care este și de o sensibilitate și o căldură absolut copleșitoare uneori.


Cătălina STANISLAV

Lasă un răspuns