Vrem, nu vrem, trebuie să recunoaştem că suntem un popor care mereu caută „ţapi ispăşitori”, punând înaintea relelor istoriei neamului cuvântul „dacă”.
Și, astfel, au rezultat numeroase ziceri, nu numai înțelepte, ci și triste, asemeni celor care urmează: Dacă răsplata occidentului creştin, pentru cele peste 40 de bătălii câştigate de viteaza şi eroica oştire a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt al Moldovei (1433-1504), ar fi fost urmate de hotărârea de neplată a haraciului şi a birului faţă de sultanii şi vizirii turci, atunci se împiedica căderea ruşinoasă a Constantinopolului bizantin şi schimbarea denumirii sale în Istanbul, oraș transformat în capitala Imperiului Otoman. Dacă principele-domnitor Alexadru Ioan Cuza (1820-1873) era şi „mai bărbat” decât a fost el în realitate, atunci n-ar fi abdicat de la conducerea treburilor țării, ci i-ar fi pus cu botul pe labe pe boierii şi politicienii trădători. Ca urmare, România nu mai devenea regat al familiilor domnitoare de orgine germană, stăpâne ale unor fabuloase averi româneşti. Dacă la ordinul „Soldaţi, treceţi Prutul…”, mareşalul Ion Antonescu ar mai fi adăugat și porunca: „și rămâneţi pe loc”, atunci armatele lui Hitler ar fi fost înfrânte cu un an mai devreme, iar România nu mai intra în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice și a lui Stalin. Şi cu siguranţă nu ar mai fost„inventată” nici bomba atomică americană, iar orașele japoneze Hiroshima și Nagasaki ar fi rămas intacte. Dacă Gheorghe Gheorghiu Dej, înainte de moarte, oficializa trecerea Partidului Comunist Român şi a întregii ţări în grija lui Ion Gheorghe Maurer, atunci Nicolae Ceauşescu rămânea un simplu membru al Biroului Politic Executiv al PCR, iar Elena, soţia lui, nu mai devenea inginer-academician în domeniul chimiei. Dacă așa ar fi stat lucrurile, poate că nu am mai fi avut Canalul Dunăre-Marea Neagră; Complexul Hidroenergetic Porţile de Fier; Centrala Atomo-Electrică de la Cernavodă; marile combinate siderurgice de la Galați și Călărași, Transfăgărăşanul; barajele hidrotehnice de pe Bicaz, Cibin şi Someş; Hidrocentrala „Vidrarul” de pe Argeş; instalaţia de „apă grea” de la Turnu Măgurele; a 7-a flotă petrolieră, mineralieră și de pescuit oceanic pe plan mondial; termocentralele electrice Iernut, Fântânele, Ișalnița și Mintia-Deva, marile combinate chimice din Orașul Victoria, Târgu Mureș, Râmnicu Vâlcea, Govora, Slatina, Piatra Neamț, Săvinești și Arad; Uzina de Autoturisme „Dacia” din Mioveni, rafinăriile petroliere „Brazi”-Ploiești și „Midia”-Năvodari, Uzina de Autocamioane „Steagu Roșu” din Brașov, fabricile de zahăr din Luduș-Mureș și Bucecea-Botoșani; îndiguirea parţială a cursurilor apelor marilor râuri interioare ale ţării; în județul Timiș cel mai mare complex din Europa pentru creșterea și îngrășarea porcilor; metroul bucureștean, „Casa Poporului” (Palatul Parlamentului României), Teatrul Naţional din Bucureşti . Şi cu siguranţă nici prin cap nu ne-ar fi trecut să ne distrugem singuri sistemele naționale de irigaţii agricole, fabricile şi uzinele; să înstrăinăm telefonia, extracția și distribuția petrolului și gazului metan, iar sistemul național energetic să-l oferim străinilor, să ne jefuim pădurile, să ne închidem minele, spitalele şi şcolile; să permitem, fără opreliști, avorturile; să ne lăsăm pârloagă pământurile fertile, ca apoi să le dăm veneticilor pe preţuri de nimica! După mai bine de 30 de ani de sistem românesc „las’ că merge şi aşa”, relativ de curând am constatat că avem şcoli, grădiniţe, case de cultură, biblioteci, teatre, cinematografe, cluburi, spitale,
stadioane, magazine, restaurante, hoteluri, săli de sport, staţii de metrou și gări de trenuri necorespunzător construite (în caz de incendii, de cutremure, de acte de terorism, de inundații, de COVID-19 etc.). Să luăm doar exemplul „autostrăzii scufundate”, acel tronson demolat Sălişte-Cunţa, al autostrăzii Sibiu-Orăştie-Deva. Constructorul a lucrat de mântuială și tot de mântuială au făcut controale și reprezentanţii beneficiarului (CNADR). Săptămâni la rând nu făceau nici măcar act de prezenţă pe şantier. Ba mai mult, se zice că, la sfârşit de săptămână, petreceau în restaurantele, cabanele turistice și pensiunile din satele Mărginimii Sibiului, plătitorii costurilor fiind reprezentanții firmei constructoare din Italia. Ce a urmat acestui păgubos „las’ că merge şi așa” este că, după nici doi ani de la terminarea lucrărilor, acea porţiune a trebuit să fie închisă traficului rutier, întregul transport fiind deviat pe vechea șosea. Ca urmare au avut loc, zilnic, numeroase accidente rutiere, dintre care unele soldate cu morți și răniți. Apoi, reconstrucţia autostrăzii demolate a mai costat statul român câteva sute de milioane de euro, dar nici acum alunecările de teren nu au fost rezolvate.
Albinăritul sibian în actualitate
Apicultorii meleagurilor sibiene deţin nu mai puţin de 11.000 de familii de albine, de la care culeg anual, în medie, aproape 3.000 de tone de miere, precum și însemnate cantități de polen, lăptișor de matcă, apiliarnil, propolis și ceară de fagure. Principalii beneficiari ai acestui complex aliment și medicament, un adevărat elixir al sănătăţii, sunt nemţii, austriecii, elveţienii, suedezii, finlandezii, danezii şi norvegienii. Noi, românii, din păcate, ne îndulcim ceaiurile, cafelele, prăjiturile, compoturile şi dulceţurile cu zahărul rafinat chimic, în mare parte obţinut din trestie, melasa acesteia fiind adusă cu vapoarele de peste mări şi ţări. Respectiv: din Cuba şi Brazilia. Pentru că producţia românească de sfeclă de zahăr s-a redus de aproape 15 ori, comparativ cu anul 1989. Până atunci, numai în agricultura judeţelor transilvane se cultivau peste 80.000 de hectare. Din cele 15 fabrici specializate, au mai rămas funcţionale doar cele din Luduş-Mureş şi Bod-Braşov, restul fiind transformate în fier vechi şi în moloz. Să ne amintim că România găzduia, cândva, sediul Apimondiei, institutul său de cercetare fiind situat la Băneasa, lângă Bucureşti. De asemenea, că deţinea locul întâi în lume la numărul de familii de albine raportat la suprafaţa ţării şi la numărul populaţiei. Acum, se pare că nu mai avem mai mult de 120-130 de mii de familii de albine, cu o medie anuală a recoltei de 35 de kilograme de miere. Însă de cea mai bună calitate! Putem fi, curând, aproape acolo unde am fost cândva. Sau măcar printre primele zece ţări de pe glob în albinăritul pastoral și în cel ecologic, iar în domeniul apiterapiei deținem primul loc în lume. Şi aceasta pentru că de mai bine de două decenii lipsesc din geografia ţării marii polatori ai industriei româneşti! Doar „Azomureşul” a mai rămas, aproape la întrega sa capacitate, ca reprezentant al industriei chimice transilvane. Ca urmare, doar puţine ţări de pe glob mai au un astfel de aer curat şi o vegetaţie-floricolă şi meliferică atât de bogată şi de diversificată! Dovadă că întinse suprafeţe de fâneţe şi liziere ale pădurilor din Podişul Transilvan sunt declarate monumente ale naturii!
Omul, cu ale lui bune şi rele
În marea lui înţelepciune şi nemărginita-i bunătate, Dumnezeu a făcut ca pe noi, oamenii, să nu ne doară nici prostia, nici mândria, nici răutatea, nici necredinţa, nici ticăloşia, nici hoţia, nici minciuna, nici invidia, nici neîndemânarea, nici nepriceperea, nici zgârcenia, nici duşmănia, nici neiertarea, nici intoleranţa, nici beţia, nici preacurvia, nici încăpăţânarea, nici puturoşenia… Numai că posesorul lor caută, cu dibăcie şi înzadar, să le ascundă de ochii şi de gura lumii! Vizibile de admirat şi de imitat rămânând doar deşteptăciunea, inteligenţa şi perseverenţa în toate cele bune; modestia şi bunătatea, îndemânarea şi talentul, cinstea şi sinceritatea, loialitatea şi dărnicia, credinţa, simpatia, dragostea, iubirea, patriotismul, compătimirea, hărnicia, talentul, întrajutorarea, priceperea şi cumpătarea. Însă ceea ce se vede şi se aude la Om sunt zâmbetul şi râsul, cântecul, bucuria, durerea, suspinul, strigătul, tristeţea şi plânsul. Toate la un loc descriind calea de urmat dintre viaţă zilnică şi cea de apoi, dintre ceasul morţii şi cel al Reînvierii!
Ioan Vulcan-Agnițeanul
