Metehnele care au lăsat urme adânci | OPINIE

Era înainte de… marea cotitură, când părea că plonjasem în alte ciudate sfere ale unei așa numite noi democrații. Alta decât cea dinainte.

O viermuială alambicată și mai periculoasă decât cea de care aveam convingerea că ne debarasasem. Se afla în fașă născută aproape instantaneu din cloceala îndelungată mocnită prin hăuri lăturalnice, gânduri ce înfiripau stratageme îndrăznețe, morbide. Atunci sărăcia și oprimarea marii mase a populației, ce se supusese ani la rândul opresiunilor și foametei ajunseseră la apogeul răbdării, lipsind doar o scânteie pentru ca mulțimea să se dezlănțuie, să răbufnească. Climatul respectiv constituise tocmai baza de la care porneau auto-denumiții cântători ai unei alte democrații ideale, să ademenească masele populației nemulțumite de condițiile de trai declanșând rebeliunea. Numai că adevăratul scop al unora care înlesniseră cu bună știință declanșarea revoluției în toată țara fusese altul, să acceadă la putere, să apuce frâiele, „comunism cu față umană?” Dar iată că, greu, dar se pare că ne trezim noi, ăștia mulți. Încet, ne trezim, deși nu vom scăpa ușor de fosilele care și acum gândesc în lumina… directivelor comuniste afirmând cu vehemență. „Era mai bine înainte, ne descurcam și aveam totuși ce ne trebuia…” Da, aveați, aș zice, dar cum? Erați privilegiați cumva, în vreun fel? Membri de partid cu funcții sau… Cei din fabrici, furând obiecte confecționate la locul de muncă, chiar de către ei, un cuțit, un cârnățar sau sustrăgând alimente sau piese de îmbrăcăminte, ligheane cu glucoză se aruncau noaptea peste gardul întreprinderii, în afară sau diferite alte produse oferite solicitanților , amatorilor de chilipiruri în schimbul altor produse. Trocul funcționa la scară mare. Astfel, așadar, se descurcau și unii erau chiar mulțumiți. Cei care însă nu aveau ce oferi considerau că nu ar fi fost cinstit să practice un astfel de… sport și aceștia din păcate trăiau vremuri cumplite, Un ofițer înainte de 1989 care era tatăl unui copil de 2 ani se trezea dimineața înainte de ora 4, își înfășura iarna picioarele în mai multe ziare, încălța cizmele și ieșea în stradă la magazinul alimentar, pentru ca în fața acestuia să se încadreze la șirul indian aproape nesfârșit așteptând sosirea laptelui. Uneori, femeile, nemaisuportând gerul, își lăsau la rând scăunelele și sacoșele cu sticle la schimb, intrând în case, pentru a se mai încălzi. Când sosea transportul cu laptele, se isca o gâlceavă de nedescris. Unii se băteau, se păruiau. Adeseori, când ofițerului îi venea rândul să cumpere cei doi litri de lapte, porția stabilită, laptele era terminat și bietul de el se întorcea acasă înghețat, nervos și cu sacoșa goală. Nu mai vorbim de alte produse necesare în primul rând copiilor, produse ce lipseau cu desăvârșire.

Cele 250 grame de pâine, rația zilnică, pentru o persoană, pe cartelă, de cele mai multe ori nu ajungea nici pe departe să sature un om care muncea peste opt ore.
Într-o toamnă, cartofii se vindeau pe bază de tabel. Câte 2,5 kg de persoană. Mai mult de jumătate, însă, era pământ și gunoaie, aceasta constituia aprovizionarea de iarnă.
Carne nu exista, nici mezeluri. Eventual oase curățate la care, de asemenea, se stătea la rând ore în șir. Îmi amintesc de o femeie care, comentând cu o alta, aflată la rând, spunea că „nu sunt foarte bune oasele acestea. Să știți că eu, după ce gătesc o ciorbă, le scot din oală și în săptămâna următoare mai prepar o ciorbă din aceleași oase.”
De 1 mai sau 23 august, sărbătorile comuniste, se întocmeau liste pentru ca fiecare persoană să poată cumpăra un kilogram de carne. Era o măcelărie în vecinătatea locuinței mele, unde în preajma acestor sărbători, de cu seară, se așeza lumea la rând pentru ziua următoare, când urma să înceapă distribuirea cărnii. Veneau acolo femei cu copii mici, cărucioare și scaune. Câteva femei legaseră niște hamace de crengile salcâmului din stradă, unde-și culcară copiii. A doua zi de dimineață, altă îmbulzeală, bătăi și scandaluri. Dintr-un kilogram de carne congelată, cine mai știa de câți ani, se putea folosi aproape 300 grame, restul erau oase.
În timpul orelor de serviciu, o colegă fugea la cofetăria din colț, de unde cumpăra pentru noi toți cafea. Era de fapt „nechezolul” cunoscut. Biata de ea nu știu de unde făcuse rost de ceva cafea naturală și de fiecare dată strecura în nechezol și o linguriță de cafea. Adulmecam mirosul cu o satisfacție neobișnuită, ca și când ne aflam pe drumurile din câmpiile Elizee. Nici cornuri nu existau, decât foarte rar, și numai la prima oră a dimineții. În pauză, câțiva colegi ne îndreptam spre un mic local, în ideea că vom găsi ceva de-ale gurii. Intram și aproape de fiecare dată observam că la câteva mese ședeau tineri. Nu consumau nimic, deoarece nu exista nimic. Priveau toți în gol, așteptând parcă să se producă o minune, ceva. Dacă unul din colegii mei cunoștea gestionara, o ruga să ne pregătească singurul sortiment de hrană ce se mai găsea uneori acolo. Mămăliga, alături de o infimă cantitate de brânză și smântână, care, de altfel, era iaurt. Mălaiul era drastic porționat, devenea un cir. Totul fiind secret, le serveau în bucătărie, fără să fim văzuți de cei din sală, consumatorii de… aer. Oricum, savurând cu o plăcere deosebită acel fel de mâncare ce dispărea din farfurii mult prea repede.
Dar câte necazuri, temeri și spaime ne călăuzeau!
Printre cele multe, amintesc doar faptul că ofițerul de care vorbeam mai sus, după câtva timp, fusese trecut în rezervă la 48 de ani, datorită faptului că atât cumnatul, cât și cumnata lui, plecați într-o vizită în afară, nu se mai întorseseră. Fusese trecut în rezervă pe criterii… medicale, datorită bunăvoinței superiorilor săi, care acceptă acest demers. Astfel, omul rămâne dezorientat, bolnav sufletește, iar peste câțiva ani se stinse.
Din păcate, de astfel de belele, poporul acesta încă nu a scăpat în totalitate. Cel mai dăunător este faptul că noua clasă politică de acum, văzându-se liberă, lipsită de opreliști, se dezlănțuie încă. Marii bogătași ai zilei se spune că provin din cei care în trecut, se aflau la… butoane. Altfel ne întrebăm de unde provin fabuloasele averi? Din munca cinstită de salariat al statului nicidecum.

„Prostimea? I-a rămas și ei ce trece printre degete”

Aceștia au fost mai mulți, factorul care i-a ajutat să se ajungă acolo unde se află parveniții. Unde se lăfăie și de unde sfidează cu aplomb pălmașii… deoarece este necesar să le deschidem ochii și celor care încă mai privesc totul cu „ochelarii de cal“, având judecata ferecată închistată în dogmele cu care fuseseră „alăptați“,
În general, exceptând această categorie de mai sus, poporul, greu, dar se trezește încercând să privească cu tot mai puțină teamă de unele repercusiuni, acceptând loialitatea, adevărul, dreptatea în cele din urmă.
Așadar, iată, dragi concetățeni, unde se află germenele, rădăcina corupției, minciunii și lașității. Acolo, înainte de 1989 și mult după aceea. Furtul din averea statului, din industrie și agricultură, de oriunde până la urmă s-a lipit ca o mănușă de individul hrăpăreț, atât de vulnerabil, iar extirparea înseamnă a săpa și extrage din acele adâncuri cu multă trudă și răbdare otrava aceasta. Reuși-vom oare?


Elena OLARU MIRON

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*