Să ne reamintim de Tricolorul Românesc cu mândrie patriotică
Pentru că data calendaristică de 26 iunie este dedicată cinstirii importantului simbol național, prilej de a ne readuce aminte că dacii, strămoşii noştri, aveau un vestit şi foarte mult temut stindard, reprezentat printr-un cap de lup cu gura larg deschisă, scoțând, în vâltoarea luptelor armate, un fluierat ameninţător. Dovada o regăsim ilustrată și în numeroasele imagini sculpturale dăltuite pe marmura Columnei Împăratului Traian din Roma, capitala actuală a Italiei, precum şi în grafica desenelor unor vechi manuale şcolare şi tratate de istorie naţională.
Ioan Vulcan
În epoca medievală Drapelul Ţării Româneşti era împodobit cu imaginea unui vultur, iar cel al Moldovei cu un cap de bour. La scurt timp, însă, cele trei culori tradiţionale: roşu, galben şi albastru, vor fi reunite, pentru întâia dată, pe sigiliul voievodal al lui Mihai Viteazul, cel care a domnit între anii 1588-1601, precum şi pe titlurile sale nobiliare, emise după bătălia victorioasă de la Şelimbăr-Sibiu, din octombrie 1599, victorie obţinută împotriva armatelor reunite ale cardinalului catolic ungur Andrei Bathory. Va urma intrarea triumfătoare a lui Mihai în Alba Iulia, prin care se încheia cea dintâi unire a celor trei provincii istorice româneşti. Din acele îndepărtate vremuri se păstrează simbolistica celor trei culori: roşu pentru Moldova, galben pentru Ţara Românească şi albastru pentru Transilvania. Tot în acele trei culori erau vopsiți și cănăceii cusuţi pe drapelele purtate de pandurii-revoluţionari ai lui Tudor Vladimirescu (1780-1821). Însă prima menţiune scrisă a Tricolorului o găsim într-o epistolă trimisă la Poarta Otomană de către domnitorul muntean Alexandru Ghica, prin care acesta dorea să personalizeze unităţile militare marine şi fluviale ale Ţării Româneşti printr-un stindard cu „faţa roşie, albastră şi galbenă, având stele şi păsări în mijloc”. După încheierea păcii de la Adrianopole (2/14 sept. 1829, azi Edirne), marcând sfârşitul războiului ruso-turc, navele comerciale româneşti purtau un astfel de drapel, cronicile acelor timpuri consemnând şi faptul că domnitorul Gheorghe Bibescu (1842-1844) obişnuia să se îmbrace într-o mantie albă, la fel ca şi înaintaşul său, Mihai Viteazul, iar membrii familiei sale purtau la brâu eşarfe tricolore. Încă de pe atunci se considera că cele trei culori reprezintă Ţările Române, devenind culorile drapelului de stat, sfiinţit şi adoptat, ca steag naţional, de revoluţionarii paşoptişti la 15 iunie 1848, pe Câmpia Libertăţii a Blajului. De faţă aflându-se atât Mitropolitul Ortodox al Ardealului, Andrei Şaguna (1809-1873), cât şi episcopul greco-catolic Ioan Lemeni (1780-1861). Îl vor păstra, ocroti şi apăra cu sfinţenie şi unioniştii domnitorului Alexandru Ioan Cuza (1859-1862), iar cărturarul-istoric şi diplomat Mihail Kogălniceanu (1817-1891) va preciza: „Tricolorul este nu numai drapelul Unirii Principatelor, el reprezintă însuşi Drapelul naţionalităţii române în toate părţile locuite de români”. După evenimentele din Decembrie ’89, „Ziua Drapelului” este sărbătorită, de fiecare dată, la data de 26 iunie, zi marcată prin diverse ceremoniale militare în toată ţara, precum şi în ambasadele din străinătate ale României.
NOTĂ: Cu puțini ani în urmă, Tricolorul Românesc intra în „Cartea recordurilor mondiale”, exemplarul întins pe iarba verde a pistei Aeroclubului Clinceni acoperind o suprafaţă de aproape 8 hectare, respectiv 80.000 de metri pătraţi, ţesătura lui cântărind nu mai puțin de 5 tone. Şi ce minunat ar fi ca ultima săptămână a lunii iunie să fie declarată, an de an, „Săptămâna arborării Tricolorului Românesc”, dar și ca tot mai multe familii să arboreze un astfel de mândru simbol naţional, anticipând, astfel, sărbătoarea națională de la 1 Decembrie.
După o primăvară capricioasă, urmează o vară asemănătoare
Cea care și-a început povestea în ziua de luni, 21 iunie, a anului 2021, aducând cu sine noaptea cea mai scurtă, imediat urmată de cea mai lungă zi-lumină. Diferenţa de fus orar fiind de doar câteva minute. Sau de numai câteva secunde, întunericul nopţii izbutind cu greu să biruie lumina Soarelui. Şi era și firesc să fie aşa de vreme ce amintita dată marca sosirea Solstiţiului Astronomic al Verii. Adică cea în care ar fi trebuit să înceapă cel mai călduros anotimp al oricărui an, „debutul” petrecându-se, după ora Bucureştiului, în dimineaţa acelei zile, la ora 7 şi 24 de secunde. Atunci când Soarele se afla în culminaţia lui de lumină și dogoare, umbrit vederii noastre, pe alocuri, de pâcla câtorva nori albicioși. Căutând să afle răspunsuri cât mai exacte la întrebarea: care să fie principalele „cauze” naturale ale producerii Solstiţiului de Vară, oamenii de știință au demonstrat că axa polilor păstrează o poziţie aparent fixă în spaţiu și că ea este înclinată pe planul orbitei Pământului, numit plan ecliptic. Datorită acestui fenomen astro-fizic, cele două emisfere terestre sunt iluminate de Soare inegal în decurs unui întreg an, generând, la latitudinile medii, acea vizibilă şi tulburătoare nepotrivire între durata zilelor cu cea a nopţilor, precum şi succesiunea repetată a anotimpurilor. Mai trebuie spus și că după momentul Solstiţiului de Vară, durata iluminaţiei zilei începe să scadă, ținând-o tot așa până la Echinonocţiul de Toamnă, cel de miercuri, 22 septembrie, ora 23,00 şi câteva secunde. Atunci când durata zilei devine egală cu cea a nopții. Numai că astronomii, fizicienii, matematicienii, meteorologii, topografii și cosmonauţii lumii, vin şi ne argumentează că în emisfera sudică a Pământului fenomenul se derulează în sens invers. O altă dovadă că atunci când la noi durata zilei-lumină scade și nopţilele devin tot mai lungi, în emisfera sudică a Pământului ziua creşte, iar noaptea scade.
Și, totuși, a venit vara și în satele românești
Și a adus cu ea reamintirea versurilor poemului „Rugă pentru părinți”, creație a regretatului Adrian Păunescu (1943-2010). Poetul care nu uita să ne avertizeze nu numai că ai noștri părinți sunt tot mai enigmatici și cuminți, dar și că lângă noi se sting şi mor. Ca urmare, la vârsta mea de acum, de 86 de ani și un pic, îndrăznesc să-i dau un sfat părintesc şi creştinesc cititorului de ziar, prin a-i sugera doar să încerce a-i privi cu atenţie pe bătrânii ţărani ai satelor. Să se uite nu numai la neputința lor de a lucra cu hărnicie pământul, ci și la felul cum stau ei singuri, singurei și aduşi de spate, în stranele bătrânelor biserici la slujbele vecerniilor înserărilor. Precum și în dumincile şi în zilele sfintelor sărbători creştine de peste an. Motiv pentru a vă întreba direct și fără ocolişuri: nu vi se pare că ţăranii gârboviţi ai satelor noastre poartă în sufletele lor doar o aparentă linişte şi o ascunsă împăcare!? Vă rog, uitaţi-vă bine la ei! La gesturile lor cele mai fireşti şi omeneşti cu putință! Sunt tot mai altfel, decât ca de obicei. Chiar şi numai cu o săptămână în urmă. Iar aceasta pe măsură ce ei încărunţesc, îmbătrânind frumos şi suferind în tăcere! Ca urmare, ai ferma convingere că nu-i mai bagă în seamă pe acei tineri deveniţi mari şi sfidători domni la oraş! Sau îngâmfaţi călători de profesie şi stătători flotanţi prin îndepărtate ţări străine. Indiferent dacă le sunt fii sau fiicele; gineri sau nurorile; nepoţii sau nepoatele; strănepoţii sau strănepoatele. Cei și cele care, de cele mai multe ori, revin în satele părinților și bunicilor lor doar de ruşine şi de teama gurii lumii. Nu şi de marea frică că-i bate Dumnezeu! Prin tăcerea şi aparenta lor indiferenţă, bărânii ţărani nu fac altceva decât să le spună că s-au săturat să le tot dea zadarnice sfaturi şi exemple bune de urmat! Pilde de credinţă străbună. De dragoste pentru pământul ţării. De trainica lui lucrare cu plugul, cu sapa şi cu coasa. De cinste. De omenie. De patriotism adevărat. Calităţi omeneşti şi sufleteşti, tradiţional-româneşti! Și nu numai de patrimoniul naţional ci şi de cel universal UNESCO. Însă cel mai trist lucru, dintre toate tristețile mele de până acum, este că bătrânii ţărani români sunt tot mai convinşi că efortul lor de până acum a fost fără nici un rost. Ca urmare, pe tinerii care par a fi uituci, surzi şi orbi mai bine îi lasă cu internetul şi cu manelista lor muzică stridentă şi englezească. Cu goliciunea sufletului, a minţii şi a trupului lor tatuat şi urâţit! Nu de alta dar, de mult prea multă vreme, văd pe acești tineri netineri, că stau fără gând şi voinţă de a lua în mâinile lor vânjoase şi nemuncite frâiele mult prea sărăcitei şi necăjitei noastre Românii! Iar eu doar exprim, în scris, aceste gânditoare și întristătoare gânduri. Și o fac tocmai în acest anotimp când „păsările călătoare ale Cerului” au prins a-şi învăţa puii să zboare tomnatic spre îndepărtatele ţări calde și când puturoșii și răgușiții cuci şi-au văzut odraslele așezate confortabil în cuiburile altor păsări. Așadar, fosta, luni, 21 iunie, ZIUA cea mai lungă, urmată de NOAPTEA cea mai scurtă a acestui bolnăvicios și imprevizibil an al omenirii!
In memoriam, filozoful Emil Cioran (n. Răşinari-Sibiu, 8 aprilie 1911 – m. Paris-Franţa, 20 iunie 1995)
Curând după ce poetul Octavian Goga împlinea vârsta de 30 ani, în aceeaşi aşezare sibiană vedea lumina zilei Emil Cioran. Un băieţel ale cărui fapte aveau să facă o bine-meritată cinste, atât numelui său de ardelean, cât întregului său neam românesc din care îşi trăgea seva creatoare a gândirii sale profunde şi originale. Stau dovadă numeroasele cărţi şi studii care-i poartă semnătura, cele mai reprezentative dintre ele fiind traduse şi tipărite în principalele limbi ale pământului. Sunt opere considerate drept scrieri de referinţă în filozofia universală. Creații „iscodite” şi gândite în amalgamul dintre trei culturi şi tot atâtea limbi diferite, stăpânite de mintea lui: cea română și maternă, franceza (în toate subtilităţile ei) şi germana. Limbi învățate de el atât în anii petrecuţi la liceul sibian „Gheorghe Lazăr”, cât și ca student al Facultăţii de Litere şi Filozofie a Universității din București. Din a sa generaţie studioasă de excepție aveau să apară, în ştiinţa şi cultura românească, și câţiva dintre prietenii lui cei mai apropiaţi, între care: Petre Ţuţea, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, Mircea Eliade şi Eugen Ionescu.
Așadar, din nou mi-am dus aminte de prolificul, de inconfundabilul şi de surprinzătorul filosof rășinărean și sibian. Cel căruia destinul avea să-i rezeve loc străin și tare îndepărtat de odihnă veşnică: pământul cimitirului Montparnasse din Paris. Mai zilele trecute împlinându-se 26 de ani de la plecarea lui definitivă din această lume, tot mai pe dos alcătuită. Cea care se dovedise a fi și pentru ele contestată și tot mai nesigură cu viitorul ei. Şi totuşi, cu tot pesimismul său proverbial, dus „pe culmile disperării”, Cioran nutrea speranţa într-o lume mai bună şi cât mai adevărată cu putinţă. Însă numai în concordanţă cu „adevărurile” lui ştiinţifice, constant mărturisite de-a lungul celor 84 de ani de viaţă. Și elaborate în „laboratoarele” minţii sale prolifice, inteligente şi fantastice. Mult prea adeseori bolnăvicioasă şi molipsitoare. Cu trimiteri precise atât la Divinitate, cât și la imprevizibilul destin al Omului. La rolul şi implicarea bisericii creştine în existenţa fiinţei umane și în contextul universului nemărginit. Nu-i de mirare că a fost, şi încă mai este, doar parţial înţeles şi acceptat. Şi cu toate acestea, opera reputatului filozof mai are, încă, peste tot în lume, numeroşi discipoli. Îi împărtăşesc gândurile cuprinse în slova scrisă (cu predilecţie în limba franceză), cât şi în cele ale rostirii vocei sale vibrante, ajunsă până la noi prin intermediul înregistrărilor radiofonice şi de televiziune. O voce ireală, aproape de reverberaţia acustică asurzitoare a ţipătului disperării. Cea care l-a definit şi personalizat atât de bine pe marele filozof.
Alte câteva detalii. El era consătean cu alți trei oameni de vază ai culturii și științei românești și universale: preotul ortodox și profesor Sava Barcianu-Popovici (1814-1879), medicul, naturalistul şi geograful-căpitan în armata olandeză Ilarion Mitrea (1842-1906) şi poetul Octavian Goga (1881-1938). La fel ca și ei, frecventează cursurile primare în aceeaşi impunătoare clădire a şcolii din sat, funcţională încă din anul 1836 şi sfinţită, la 1847, de Andrei Şaguna, cel dintâi Mitropolit al Ardealului. Omul care avea să îşi aleagă ca loc de veşnică odihnă pământul din mult îndrăgitul său Răşinari. Și încă o îmbucurătoare constatare: bogate sau sărace, familiile acestei aşezări mărginene mereu şi-au făcut un titlu de onoare și mândrie patriotică din a-şi trimite copiii şi nepoţii la studiile cele mai înalte. De unde şi dorinţa localnicilor de a construi două mari şi spaţioase clădiri de şcoală, pe care le-au înfrumuseţat cu sfinte hramuri bisericeşti: „Buna Vestire”, pentru Şcoala Gimnazială „Octavian Goga” şi respectiv „Sfinţii Arhangheli Mihail și Gavril”, pentru Şcoala Gimnazială „Sava Barcianu-Popovici”. Și tot ei au zidit vechi şi mândre biserici ortodoxe. Trei la număr și purtătoare a tot atâtea hramuri: „Sfânta Cuvioasa Parascheva”, construită între anii 1725-1758; „Sfânta Treime”, între 1801-1814 şi „Sfântul Proroc Ilie”, la 1838. Însă toate trei clădite pe pământurile unor mai vechi lăcaşuri de rugăciune şi închinare creştină, cea mai de demult fiind datată documentar în anul 1383!
Cine și când îşi mai aduce aminte de poetul care a spus…
„Sunt mărul de lângă drum și fără gard./La mine-n ramuri poame roșii ard./Drumețule, să iei fără sfială,/Că n-ai să dai la nimeni socoteală(…)”. „Mă rog la floarea de cireş,/Mă rog la frunza de măceş,/Mă rog la spicul grâului:/Dă-i omului tot ce-i frumos.(…) Dă-i dorul de-a umbla prin munţi,(…) Dă-i pâinea albă lângă vin/ Şi peste casă cer senin/Şi frate bun şi bun vecin/Şi somnul noaptea fără chin;/Dă-i chipul din izvor curat/În care şi-a astâmpărat/Şi setea şi obrazul cald/În drumul lui către înalt./Mă rog la toate câte sunt/Să fie bine pe pământ”.
Notă: Românii, nu numai învățăcei, ci și apropiați de o vârstă cu mine (n. 1935), au deprins la școală înţelesul acestor versuri, iar cei mai tinerei i-au auzit pronunțat numele blamat de aşa zişii „anticomunişti”. Sunt acei inși și inse care după ‘89 au luat totul și n-au mai pus nimic în loc. Iar autorul ponegrit al acelor versuri era profesorul-psiholog și poet ardelean Mihai Beniuc (n. 20 nov. 1907, Sebeș, Alba – m. 20 iunie 1988, București).
Maria Tănase și un anumit ținut transilvan și sibian (n. 25 sept. 1913 – m. 22 iunie 1963, București)
Era cel de-al treilea copil al Anei Munteanu din satul Cârța, situat pe malul stâng al Oltului, nu departe de așezarea natală a lui Badea Cârțan și de începutul urcușului spre Transfăgărășan. Tătăl ei, Ioan Condă Tănase, era oltean și floricultor într-una dintre mahalalele Bucureștiului. După ani și ani de glorioasă profesie muzicală, pe tărâmul interpretării autentice a cântecului popular românesc, în 22 iunie 1963, la doar două zile și tot atâtea nopți de la începutul echinocțiului astronomic al verii, avea să vină sfârșitul vieții acestei mult îndrăgitei cântărețe. Regretul fiind cu atât mai mare cu cât încă nu împlinise vârsta de 50 de ani, iar eu, cu câteva zile mai devreme, făceam cu dânsa un interviu-radiofonic. În semn de o frumoasă și blândă aducere aminte a copilăriei pe ulițele și câmpurile copilăriei mamei sale, locuitorii din Cârța au săpat, la marginea unui scurt drumeag de care și căruțe, „O fântână cu apă bună,/cine bea din ea se-alină,/se-astâmpără la inimă”.
