Ioan Vulcan
Amintiri de ţinut minte
În vremea mult prea timpurie a unei dimineţi de iulie, am purces la pas pe drumul de hotar prăfuit, lung şi cunoscut de la marginea satului natal, ajungând într-un târziu la „Coliba cosaşilor”, de pe muchia pintenului de deal al Pădurii Fetea. Mă aştepau, cu lătratul lor prietenos, câinii de la stâna unchiului Ilie, iar în tinda colibei, agăţată de o scoabă învechită, se odihnea coasa ruginită din anii tinereţii mele, precum şi grebla de lemn știrbită a străbunicii din partea mamei. Când razele fierbinţi ale mândrului soare păreau a ne fi toropit de-a binelea cu dogoarea lor, ne-am retras la umbra unui bătrân măr pătul, plin de poame, pentru a prânzi cu toţi ai casei. Apoi, bărbaţii au prins a bate „gurile” ştirbite ale coaselor, pregătindu-le, pentru ca în următoarea dimineaţă, să ne apucăm din nou de cositul ierburilor poleite de roua limpede şi rece. Spre seară, odată cu ciurda de vaci şi bivoli, am intrat pe uliţa mare a satului din aşa-zisa Vale a Stricaţilor, stând cocoţaţi în carul încărcat cu fânul de curând cosit, cu plăcutul lui miros al florilor de câmp. Era ultima zi din neuitat de plăcutul şi lungul concediu al unei bine-meritate neodihne odihnitoare de vară! În duminica care avea să vină, uitându-mă la oamenii satului meu, întâlniţi la sluja religioasă din faţa altarului vechii noastre biserici de lemn, aveam să constat că unii dintre noi suntem fie bătrâni, fie în vârstă, în vreme ce alţii doar înaintau în viaţă. Ca urmare, mai devreme sau mai târziu, tuturor ne apar la tâmple fire albe, iar trupurile se transformă în propriile noastre poveri, la care se mai adăugă şi slăbiciunea minţii. Aşadar, ferice de bătrânii țărani sănătoşi şi neuitaţi! Vai şi amar de cei bolnavi, săraci şi părăsiţi de proprii lor copii, nepoţi şi strănepoţi!
Reverie
Mânat de dogoarea asfatului oraşelor şi de fierbinţeala muncii tuditoare a secerișului și îmblătitului spicelor de grâu, am urcat potecile spre creasta Munților Făgăraș. Printre stâncile caprelor negre, se deschideau imensele „căldări” cu zăpezile veşnice ale munților. Înspre şesurile line ale văii Oltului, se zărea falnica zidire de la Sâmbăta de Sus a Mănăstirii bravilor martiri Brâncoveni, în vreme ce din depărtări răzbăteau bătăile ritmate de toacă, cu ale lor „lemne cântătoare ale Cerului”, după care au prins a glăsui blânda tânguire de argint a clopotelor de aramă. Ecourile lor prelungi şi repetate îndemnând călugării şi mirenii să vină la sfânta slujbă religioasă de vecernie, din sărbătoarea creştină a preaslăvitului Sfânt Proroc Ilie Tesviteanul. De acolo, de sus de tot, se vedeau scânteind în zare acoperişurile ţuguiate ale cabanelor turistice şi catoanelor silvice ale pădurarilor, iar în pâcla caierului albicios şi pufos al norilor, Soarele, plecat la asfinţit, roșea cu razele înserării sale apa străvezie a imensului Lac Hidroenergetic „Vidraru”, peste al cărui impunător baraj trona statuia lui Prometeu. Zeul binefăcător al focului de pe Pământ şi al temutelor fulgere pogorâte din Ceruri. De departe se auzea lătratul răguşit al câinilor stânelor de oi, peste care se suprapuneau clinchetele metalice ale tălăngilor cirezilor de vite, ca şi cântul doinit al fluierelor şi cavalurilor unor ciobani şi păstori singuratici. Şi, Doamne Sfinte și Ceresc Părinte, cât de frumoasă şi de plăcută este vara în poienile înverzite din preajma piscurilor înalte ale Carpaţilor Româneşti! Și aveam să mai constat și că fierbinţeala de peste zi a verii este stinsă de ploile torenţiale, de grindine şi de vijelii, pentru că, în nesăbuinţa lui, OMUL STRICĂTOR AL NATURII face ca păgubosul fenomen meteorologic mereu să se repete şi să se amplifice!
Dubla semnificaţie a unei file de calendar: cea a zilei de 20 iulie
Nimerit prilej pentru a ne reîntoarce cu gândul de stimă şi recunoştinţă la amintirea dragă, lăsată în urma lor de doi oameni de seamă ai culturii neamului românesc: cea a actorului Radu Beligan (n. 14 dec. 1918 – m. 20 iulie 2016), precum și a poetului Adrian Păunescu (n. 20 iulie 1943 – m. 5 nov. 2010), Pentru marele maestru al scenei teatrale românești, respectiva dată calendaristică reprezintă 5 ani de la moarte, iar pentru poet ziua nașterii sale, eveniment petrecut cu 78 de ani în urmă.
Radu Beligan, actorul, avea un îndemn al său: „Suntem născuţi pe lume pentru a iubi. Orice. Iubiţi ce vreţi, dar iubiţi!” Aşadar, marți, 20 iulie, se împlineau cinci ani de când a părăsit marea scenă a vieţii şi a teatrului, pentru totdeauna, cel care rămâne „seniorul artei dramatice interpretative româneşti”. Fostul student eminent al distinsei doamne Lucia Sturza Bulandra, debuta în 1937 cu un rol în piesa de teatru „Crimă şi pedeapsă”, dramatizare după romanul cu acelaşi titlu al scriitorului rus F.M. Dostoievski (1821-1881). A dovedit că în cei 97 de ani de viaţă a iubit sincer şi oficial (inclusiv și prin înscrisuri în registre de stare civilă) trei femei: pe încântătoarea şi talentata actriţă Nineta Gusti, cu cinci ani mai în vârstă decât el; pe Dana Criva, cea care i-a oferit în dar cel dintâi copil, şi pe inspirata scriitoare Anamaria, fiica unei baronese belgiene, între timp stabilită în Australia, şi cu care a avut trei copii: Lamia, Raluca şi Alexandru. În cei peste 70 de ani de activitate actoricească a interpretat roluri diferite din sute de piese de teatru, ultima premieră artistică fiind cea, în regie proprie, din data de 28 octombrie 2014, cu piesa „Leul deşertului”, de Mona Radu. Remarcându-i, încă din tinereţe, talentul, cultura şi inteligenţa, romancierul Camil Petrescu (1894-1957) spunea despre el: „În realitate, Beligan nici nu e actor. E un poet plin de subtilitate, un cărturar cât trei academicieni…”. Spre edificare, redăm și câteva dintre mărturisirile sale autobiografice: „Am trăit în teatru zile de plenitudine, de fericire, de lumină, zile de neuitat sub semnul unei permanente şi neobositoare căutări.”; „Un mare actor trebuie să aibă: ELEGANŢĂ. GUST. STIL. DEMNITATE. CLASĂ.”; „… m-am născut odată cu România Mare şi sunt ombilical legat de România(…) Niciodată nu m-am gândit că aş putea pleca din România vreodată. Eu îmi iubesc ţara şi nu am să plec niciodată din ea, orice aş păţi aici.”; „Cu cât tortul nostru de aniversare are mai mult lumânări, cu atât mai puţin suflu avem să le stingem.”
Adrian Păunescu, poetul, vizitând în anul 1981 austriaca și habsburgica Vienă, acesta nu „uită” să se reîntoarcă de unde a plecat. Adică: în mult îndrăgita şi cântata lui ţară, România. Într-unul dintre poemele sale „cenzurate” ne spunea ceea ce suntem noi românii, din păcate mult prea des: Nişte analfabeţi-şcoliţi: „V-am spus că sunt oşteanul credincios/Dar care doar cu inamici se bate/(…)V-am spus, concetăţeni analfabeţi/Să luaţi aminte şi să ţineţi minte/Dar nu ştiam că v-aţi născut şi surzi/Şi scoateţi arma când vedeţi cuvinte”. Iar în „Ultimul bal” ne avertizează: „În loc să fim o ţară, numai fraţi,/Şi uniţi, în noua epocă barbară,/C-am fost, în viaţa noastră, blestemaţi/ S-ajungem chiriaşi, la noi în ţară./Din tot ce facem, nu avem nimic/ (…/ Şi suntem cerşetori la noi acasă/ (…) /Adio, mamă patrie, adio…!” Dacă ar mai fi trăit, atunci Adrian Păunescu ar fi împlinit, în ziua sărbătorii creștine a Sfântului Proroc Ilie, vârsta de 78 de ani. Și cu siguranță că ne-ar fi recitat măcar următoarele versuri din bogata şi inegalabila sa creaţie poetică: „De n-aş fi om,/aş vrea să fiu/un Tricolor/uitat în Munţii Apuseni”(…) „Dar tot ce-a fost, ce e şi ce-o să fie/Aş da, pe Ardealul românesc”(…) „Trăiesc şi mor în fiecare zi,/Cartela mea de viaţă se descarcă,/Scriind, pe viaţă şi pe moarte, parcă,/Paradoxal, de teama de-a muri,// „Trăiesc, atât cât scriu şi mor scriind,/Supus bolnav al insomniei mele” (…)„E mult prea tristă viaţa pe la noi,/Prin tragice gubernii viscolite,/Ne calcă toţi barbarii în copite,/Furnici într-un petic muşuroi (…)„Suntem străini la noi în ţară,/Goniţi din propriul nostru pat,/Din curtea noastră daţi afară,/De cei aleşi, ce ne-au trădat”; „Ferească Dumnezeu de ţara unde,/De propriul Stat, Poporul se ascunde”. După care poetul continuă: „vom sta, la noi, în patrie în gazdă/şi vom ajunge chiriaşi la noi în ţară”(…) „Ce fel de stat e acela ce permite/Un jug străin pe cetăţenii lui,/În tragice Covasne şi Harghite?/Când Legea fundamentală a ţării este călcată în picioare/Sus-puşii nu mai au nimic sfânt/Ca pe cravate, jurăminte schimbă,/Nu mai avem nici fabrici, nici pământ,/Vorbim şi limba noastră-n altă limbă”, când aici, pe la noi, „Se vând şi pământuri, şi morminte”, în „România, ultimului bal” .
Ni s-a destăinuit, în scris, un talentat actor și un mare patriot român
Iar eu am simțit nevoia să-i fac cunoscute și gândurile și spusele. Lecturați-le, înțelegeți-le și procedați în consecință! Semnatarul lor se numește MIHAI MĂLAIMARE (n. 27 august 1950, Botoșani). „Astăzi am avut o revelație: sunt un om bătrân, mi-am încheiat misiunea, aștept să-mi vină rândul și nu am decât să sper că nu va fi foarte repede. Nu mai am de ce să mă implic, nu mai am de ce să visez că sunt pe un cal alb și că pot schimba lumea. Această misiune este a tinerilor din această țară. Dacă vouă, tinerilor, vă place să fiți conduși de analfabeți, de proști cu ghiotura, de ticăloși și trădători, nu aveți decât să vă bucurați, nimic din enumerarea mea de mai sus nu lipsește acestei clase politice care, și cu ajutorul vostru, se află acum în fruntea bucatelor. Este rândul vostru să dovediți că vă numiți români, că aveți o țară și că aveți demnitate, este rândul vostru să fiți stăpâni în propria voastră țară. Este rândul vostru să fiți președinți, prim miniștri, miniștri, parlamentari, înalți funcționari publici, demnitari români.Ce veți înțelege voi prin asta este treaba voastră și a copiilor voștri. Eu am trăit încercând să fiu un bun român, un bun artist, un om bun. Sper din toată inima că am reușit în mare măsură. Și mai trebuie să știți că mizeria în care se află această țară nu mă privește, eu m-am străduit cât am putut să o apăr, am încercat cu toate puterile mele să vă arăt, să vă spun că drumul ales, alături de corporațiile străine, de găinarii vocali care se dădeau anti comuniști, fiind niște lingăi ordinari, alături de această UE care ne-a dovedit în nenumărate rânduri că ne urăște de moarte, nu este, nu trebuie să fie drumul vostru. Noi v-am crescut în iubire față de aproape, față de Dumnezeu, față de istoria noastră adevărată, față de muncă, față de valorile fundamentale ale omenirii, familia și sfânta țară. După cum sunteți de tăcuți și nepăsători față de jaful pe care acești nemernici îl fac în pădurile, în adâncurile pământului românesc și în sufletele voastre, am sentimentul că ați ales un drum care nu vă va duce decât în prăpastie. Eu mă opresc aici, m-am plictisit să fiu Cassandra care dă aiurea din gură, să fiți sănătoși, dragi tineri români, dacă din toată strădania noastră a reieșit că vă place să fiți sclavi, că vă place să vi se ordone de către indivizi care n-ar merita nici să vă spele mașinile, atunci așa să fie, aveți în față o viață de fericire și veselie continuă! Așa să vă ajute Dumnezeu!”.
Proverbialul și păgubosul „dacă”, la români
Vrem nu vrem, trebuie să recunoaştem că suntem un popor care mereu caută „ţapi ispăşitori”, punând înaintea relelor istoriei neamului cuvântul „dacă”, asemeni celor care urmează:
Dacă răsplata occidentului religios și creştin, pentru cele peste 40 de bătălii câştigate de viteaza şi eroica oştire a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt al Moldovei (1433-1504), ar fi fost urmată de de neplata haraciului şi a birului faţă de sultanii şi vizirii turci, atunci se împiedica dureroasa și rușinoasa cădere a Constantinopolului bizantin şi schimbarea denumirii sale în Istanbul, oraș ostentativ transformat în capitala Imperiului Otoman.
Dacă principele-domnitor Alexadru Ioan Cuza (1820-1873) era şi „mai bărbat” decât a fost el în realitate, atunci n-ar fi abdicat de la conducerea treburilor țării, ci i-ar fi pus cu botul pe labe pe boierii şi politicienii trădători. Ca urmare, România nu mai devenea regat al familiilor domnitoare de orgine germană, stăpâne ale unor fabuloase averi româneşti.
Dacă la ordinul „Soldaţi, treceţi Prutul…”, mareşalul Ion Antonescu ar mai fi adăugat și porunca: „și rămâneţi pe loc”, atunci armatele lui Hitler ar fi fost înfrânte cu un an mai devreme, iar România nu mai intra în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice și a lui Stalin. Şi cu siguranţă nu ar mai fost „inventată” nici bomba atomică americană, iar orașele japoneze Hiroshima și Nagasaki ar fi rămas intacte.
Dacă Gheorghe Gheorghiu-Dej (1901-1965), înainte de moarte oficializa trecerea Partidului Comunist Român şi a întregii ţări în grija lui Ion Gheorghe Maurer (1902-2000), atunci Nicolae Ceauşescu (1918-1989) rămânea un simplu membru al Biroului Politic Executiv al PCR, iar Elena (1916-1989) soţia lui, nu mai devenea inginer-academician în domeniul chimiei.
Însă Dacă așa ar fi stat lucrurile, poate că nu am mai fi avut nici Canalul Dunăre-Marea Neagră; nici Complexul Hidroenergetic Porţile de Fier; nici Centrala Atomo-Electrică de la Cernavodă; nici marile combinate siderurgice de la Hunedoara, Călan, Galați și Călărași; nici Transfăgărăşanul; nici barajele hidrotehnice de pe Bicaz, Cibin şi Someş; nici Hidrocentrala „Vidrarul” de pe Argeş; nici Instalaţia de „Apă grea” de la Turnu Măgurele; nici cea de-a 7-a flotă petrolieră, mineralieră și de pescuit oceanic din lume; nici termocentralele electrice Iernut, Fântânele, Ișalnița și Mintia-Deva; nici marile combinate chimice din Orașul Victoria, Târgu Mureș, Râmnicu Vâlcea, Govora, Slatina, Piatra Neamț, Săvinești și Arad; nici Uzina de Autoturisme ARO și „Dacia” din Mioveni-Pitești; nici rafinăriile petroliere „Brazi”-Ploiești și „Midia”-Năvodari; nici conducta de gaz Agnita-Botorca; nici calea-ferată Bumbești-Livezeni; nici Uzina de Autocamioane „Steagu Roșu” și cea de tractoare din Brașov; Nici fabricile de zahăr din Luduș-Mureș și Bucecea-Botoșani; nici îndiguirea parţială a cursurilor apelor marilor râuri interioare ale ţării; nici cel mai mare complex din Europa pentru creșterea și îngrășarea porcilor Timiș; nici metroul bucureștean; nici „Casa Poporului” (actualul Palat al Parlamentului României); nici teatrele naționale din Bucureşti, Craiova și Târgu Mureș. Şi cu siguranţă nici prin cap nu ne-ar fi trecut să ne distrugem singuri sistemele naționale de irigaţie a culturilor agricole și fabricile şi uzinele; să înstrăinăm telefonia, extracția, rafinarea și distribuția petrolului și a gazului metan, iar sistemul național energetic să-l oferim străinilor; să ne jefuim pădurile, să ne închidem minele, spitalele şi şcolile; să permitem avorturile, fără nici o opreliște; să ne lăsăm pârloagă pământurile fertile, ca apoi să le dăm veneticilor pe preţuri de nimica! După mai bine de trei decenii de sistem românesc „las’ că merge şi aşa”, relativ de curând am constatat că avem şcoli, grădiniţe, case de cultură, biblioteci, teatre, cinematografe, cluburi, spitale, stadioane, magazine, restaurante, hoteluri, săli de sport, staţii de metrou, aeroporturi și gări de călători necorespunzător construite (în caz de incendii, de cutremure, de acte de terorism, de inundații, de COVID-19, etc). Să luăm doar exemplul „autostrăzii scufundate”, acel tronson demolat Sălişte-Cunţa, al autostrăzii Sibiu-Orăştie-Deva. Constructorul a lucrat de mântuială și și-a încasat toți banii, și tot de mântuială au făcut controale și reprezentanţii beneficiariului (CNADR). Luni la rând nu făceau nici măcar act de prezenţă pe şantiere. Ba mai mult, se zice că, la sfârşit de săptămână, petreceau în restaurantele, cabanele turistice și pensiunile din satele Mărginimii Sibiului, plătitorii costurilor fiind reprezentanții firmei constructoare din Italia. Ce a urmat acestui păgubos „las’ că merge şi așa”, este că, după nici doi ani de la terminarea lucrărilor, acea porţiune a trebuit să fie închisă traficului rutier, întregul transport fiind deviat pe vechea șosea. Apoi, reconstrucţia autostrăzii demolate a mai costat statul român câteva zeci de milioane de euro, dar nici acum alunecările de teren nu au fost rezolvate.
