Părintele Necula: Mi-aş dori ca în 1 Decembrie să nu fie niciun discurs, doar o rugăciune fierbinte!

Postul Crăciunului este de fapt ‘un pelerinaj cu cei trei magi ai veşniciei – credinţa, nădejdea şi dragostea’, susţine preotul Constantin Necula, consilier misionar-pastoral şi de imagine al Mitropoliei Ardealului. Părintele Necula este convins că “suntem în miezul unor zile teribile”, într-o “permanentă trădare de valori”, iar Marea Unire ar trebui sărbătorită pe 1 Decembrie doar cu rugăciuni, fără discursuri.

“Suntem o Românie obosită în obsesii. Am pierdut idealul unităţii reale şi liderii politici adevăraţi întârzie să apară pentru că nu cultivăm adevărul, ci dreptăţile de partid. Am câştigat un trecut de 100 de ani împreună, care poate fi fundamentul unui nou centenar”, mai spune preotul.

Părinte, ce înseamnă postul Crăciunului?

Constantin Necula: Un parcurs de aflare a limitelor noastre, în ce priveşte trupul şi sufletul nostru, întregul nostru uman. Este un pelerinaj către Betleem. Unul în care ne cunoaştem pe noi şi pe Acela care se naşte pentru noi în Peştera care se face Palat Întrupării. Un pelerinaj cu cei trei magi ai veşniciei – credinţa, nădejdea şi dragostea – însoţindu-ne. În postul acesta aflăm cât a mai rămas uman în noi. Cât adevăr şi câtă viaţă adevărată, nediluată de false idealuri ori ideologii.

Ce sfat îi daţi unui credincios care nu poate posti cu mâncarea?

Constantin Necula: Să se bucure de lucrurile în care poate posti. Să se roage ori să facă milostenie, să caute să înţeleagă de unde-i vin neputinţele. Să nu fie făţarnic şi nici ispititor la adresa sărăciei duhovniceşti a vremii de acum.

Sfântul Vasile cel Mare spunea că adevărată postire este înstrăinarea de rele. Cum putem reuşi să ne înstrăinăm de rele?

Constantin Necula: Neconlucrând cu judecarea aproapelui. Suntem în miezul unor zile teribile. Ne acuzăm unii pe alţii de incompetenţe crase, de mârşăvii şi trădări. Şi aşa şi suntem, într-o permanentă trădare de valori. A te înstrăina de rele înseamnă a făptui binele în numele lui Hristos nu al vreunei ideologii care face din bine prilej de propagandă. Smerirea noastră e principalul mijloc prin care sufletul nostru se depărtează de răutăţi şi rău.

1 Decembrie – Centenarul Marii Uniri va fi în postul Crăciunului. Cum credeţi că ar trebui să sărbătorească românii în acest an ziua lor naţională?

Constantin Necula: Cu post şi liturghie. Vor lipsi mulţi din pomelnicele noastre istorice, dar nu din pomenirea Bisericii. Cred că e un moment astral. Mi-aş dori ca în 1 Decembrie să nu vorbească nimeni, să nu fie niciun discurs. Ci doar o rugăciune fierbinte, de aducere aminte şi de mulţumire. Cred că se cuvine să ne păstrăm tăcerea şi decenţa. În rest, ce să zic, fiecare va prăznui după puteri.

Dacă ar fi să descrieţi societatea românească, la o sută de ani de la Marea Unire, într-o singură propoziţie, care ar fi aceea? Ce-am pierdut în tot timpul asta, noi, ca naţie? Ce am câştigat?

Constantin Necula: Suntem o Românie obosită în obsesii. Am pierdut idealul unităţii reale şi liderii politici adevăraţi întârzie să apară pentru că nu cultivăm adevărul, ci dreptăţile de partid. Am câştigat un trecut de 100 de ani împreună, care poate fi fundamentul unui nou centenar.

Ultimele sondaje au arătat că încrederea românilor în Biserică a scăzut. Ce-i îndepărtează pe români de Biserică?

Constantin Necula: Nu cred că a scăzut încrederea, ci a sporit enorm manipularea răutăcioasă. E o vreme de cernere şi discernere. Raportat la alte instituţii, că tot ne place sondarea comparată, Biserica rămâne cu cel mai mare capital de încredere raportat la investiţia în imagine care se realizează. Sunt de-a dreptul onorat când văd cât se investeşte pentru terfelirea Bisericii, semn că este încă extrem de puternică. Deranjează. În ce priveşte îndepărtarea de Biserică, cred că ea ţine de trăirea fiecăruia, de modul în care primeşte argumentele şi le procesează. Chiar îi rog pe cei care nu înţeleg Biserica să ia distanţă, să respire aerul de care au nevoie în înţelegerea lucrurilor. Biserica nu este cea de la ştiri. E mult mai amplă şi mai curată şi mai vie decât şi-ar putea închipui vreodată cineva. Cred că în măsura în care unii se îndepărtează de Biserică alţii se apropie şi cresc în ea. Văd şi trăiesc. Nu cred că procentele împotriva Bisericii sunt reale aşa cum cele în favoarea ei la referendum erau grosolan umflate. Isteria de la referendum a pornit şi deziluziile oamenilor Bisericii în raport cu societatea civilă, cu partidele şi organele competente în aplicarea democraţiei. Cred că procentele pierdute de alianţa împotriva Bisericii sunt mult mai ample decât se crede.

În curând, va fi gata Catedrala Mântuirii Neamului. Va schimba acest lucru în vreun fel viaţa credincioşilor români? Îl găsesc ei acolo mai repede pe Dumnezeu?

Constantin Necula: Nu. Acolo este locul în care ne căutăm pe noi spre a-l vedea pe Dumnezeu. E un fel de Houston al lansării noastre sufleteşti. Cred că în timp se vor vedea roadele unei astfel de construcţii – eveniment, a acestui monument care să ne aducă aminte că nu ne-am pierdut cu totul românitatea şi omenia. În Catedrală suntem toţi. O ţară de guralivi şi de tăcuţi, de săraci şi bogaţi, de uituci şi de recunoscători. Ştiţi, cred că, de fapt, turla mare a Catedralei e sus, pe Caraiman, împodobită de Crucea alcătuită din oţelul înfrângerii noastre dintâi, transformată, prin sânge românesc, în victoria de la 1 Decembrie 1918. Aşa este şi Catedrala. A preluat în ea toate înfrângerile şi umilirile noastre din ultimii 100 de ani. Şi se înalţă ca o biruinţă. Va schimba numai viaţa celor care-l caută pe Dumnezeu mereu şi cu insistenţa soldaţilor pe front ce ştiu că-şi apără familia şi neamul. Pentru ceilalţi, superficialii, nu e cazul schimbării lor ori găsirii lui Dumnezeu. Ăsta este doar pretextul zeflemelei lor, nu arsura din suflet care să-i facă să înseteze după cer. Catedrala e ţara.


AGERPRES

2 comentarii

  1. Cetatean ortodox says:

    Aici e o mare buba: cum gasim o cale de mijloc intre rugaciuni si discurs??? Intre abstract si cotidian

  2. Da, de acord, să ne rugăm! Dar, după? Ce facem cu pacea interioară, pe care o rugăciune sinceră ne-o poate aduce? O luăm de la capăt cu ieșirea haotică din normalitatea timidă în care am intrat, la 1 ianuarie 2007? O normalitate democratică, dar de care își bat joc conducătorii vremelnici de azi? Sper că nu doriți să ne rugăm, până uităm în ce țară trăim. Nu suntem o societate de isihaști. Nici măcar creștinește n-ar fi să facem asta. De ce nu vorbiți mai apăsat de rugăciunea de iertare, căci Dumnezeu așteaptă să I-o oferim de mult, pentru crima în ziua Crăciunului din 1989? Spuneți-mi că, atunci, a fost un act de dreptate, și motivați, ca să înțeleg de ce vreți doar rugăciuni de la popor, după 30 de ani. Retrospectiv, politic vorbind, după 25 decembrie 1989, rătăcim în labirintul social al neîncrederii, ostilității și corupției morale. În niciun caz n-a fost începutul unui exod eliberator, din sclavia ideologică ceaușistă. De ce? În opinia mea, pentru că n-am avut păstorii chemați la o astfel de misiune. Nici acum nu-i avem. Nici în politică, nici în plan spiritual. Și totuși poporul se roagă, părinte. De fiecare dată când spune: „Doamne, ajută!” Dar n-are noroc la politicieni care să-l iubească cu inima, nu să-l mintă cu nerușinare arivistă.

Participă la discuție!

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

WhatsApp chat