De ceva vreme – parcă de prea multă vreme -, ne pleacă dragii noştri între străini. Părinţi, copii, fraţi, apropiaţi ni se mută în însingurare, în căutarea unui loc de muncă, a unui trai de azi, pentru ziua de mâine.

Aproape fiecare dintre noi avem pe cineva plecat departe. La un capăt sau altul al lumii, la mii, zeci de mii de kilometri de cei de acasă. Aproape fiecare dintre noi ne-am înăbuşit măcar o dată suspinul în dorul lor, ajunşi între străini. Plecaţii noştri dragi!… Răpuşi de dor şi îngrijorare pentru cei de acasă, muncind din greu, în neştire, zile şi nopţi de-a rândul, cu inimile frânte între renunţări şi năzuinţe.

Nu am vrea să ne gândim aici la cei înstrăinaţi din pricina patimii înavuţirii, robi ai castelelor de nisip, a unei bunăstări galopante spre prăpastia lăcomiei de confort şi teribilisme. La adaptabilii vremurilor! Bătăile inimii noastre vor să intre în rezonanţă cu oftatul tatălui „ajuns slugă la străini“ (vorba românului umilit) pentru a-şi putea purta copilul la şcoală, a părintelui aflat în pragul disperării din imposibilitatea de a pune pruncilor mâncarea pe masă, a feciorului plecat de acasă pentru a-şi putea ajuta frăţiorii mai mici să-şi recapete nădejdea în ziua următoare.

„Neam al nevoii“ – spusa lui Eminescu -, poporul nostru însă şi-a purtat mereu înscrisă în fişa sa caracteriologică marca ne-uitării de casă, a neabdicării de la spaţiul fizic şi spiritual al unei realităţi vii, care i-au marcat existenţa. Tresaltă inima de fericită bucurie când semnale de la cei de acolo vădesc că dragii noştri şi-au purtat, cu credincioşie, vatra de jar ceresc peste meleaguri, peste mări şi ţări, de unde, la vreme de trebuinţă, împart lumină de stele celor dintre neamuri ieşiţi la întâlnirea cu ei! Comunităţi de români care se „încăpăţânează“ să ridice ici, colo, câte o biserică, să se strângă în comuniune, pentru a-L păstra pe Dumnezeu în mijlocul unor state globalizate până în măduva cea mai intimă a structurii lor!

Cum să nu lăcrămezi a bucurie când ai tăi, ajunşi departe între străini, reuşesc să reconstituie în jurul lor firescul unei lumi în care Dumnezeu să Se simtă acasă, invocat şi chemat, pre limba ta, ca singură, ultimă salvare şi alinare? Sau cum să nu suspini a rugăciune când ştii că dragii tăi nu au cui sau cu cine să-şi înece amarul, înăbuşit în prăbuşire înaintea lui Dumnezeu?! Şi ce este mai greu decît dorul – această sintagmă care sfidează, prin specificitate autohtonă, orice traducere! – nemângâiat de cei pe care Dumnezeu ţi i-a încredinţat să-i iubeşti? Nu e mai de preţuit cel rămas acasă ca cel plecat între străini. Cum nu e mai nobilă misiunea celui între străini ca aceea a semenului rămas să lucreze între ai săi. Nici nu ştii care act e mai curajos, până la urmă: acela de a pleca între străini sau acela de a rămâne acasă! Cert e că, şi acolo, ca şi aici, eşti chemat să dai sens şi nume divin lucrurilor, să-L „înlocuieşti“ – prin imitare – pe Dumnezeu în lume. Aceea va fi, de fapt, acasa în care eşti chemat să-ţi statorniceşti pribegia.

 

Romeo Petraşciuc

Lasă un răspuns