Liberale sau iliberale, din UE sau NATO, din spațiul euro sau din zona Schengen, țările europene își văd fiecare de treaba lor.

Viorel Nistor

Franța lui Macron se vrea/închipuie (nou) lider european și mondial, Germania lui Merkel își caută coerența internă pentru a nu pierde pregnanța externă, Anglia se chinuie să creadă că Brexitul este un handicap surmontabil (încă), Italia se află în căutarea economiei pierdute, iar Spania, a identității pierdute; Polonia și Ungaria marșează pe cartea iliberală, cu Cehia și Slovacia în siaj șamd. Toți au probleme (la toți li-i greu), trăim într-o lume tot mai complicată, dar fiecare pare a avea planul ei, un proiect de țară, bun sau rău, realist sau utopic, realizabil sau iluzoriu. Fiecare ar vrea ceva (mai) bun pentru țara lui.

Pentru România, lipsește „planul general”, proiectul de țară este o iluzie și nicicând n-a fost o  mai mare confuzie cu privire la direcția urmată de țara noastră. Nici măcar în anii 90, România nu plutea într-o așa ambiguitate, pentru că atunci era un început de istorie, pentru că putea să aleagă o cale, pentru că exista speranța într-un drum încă neparcurs. Acum părem la capătul unui drum, într-o fundătură, din care părem incapabili, la acest moment, să găsim împreună cărarea pierdută și soluția izbăvitoare. Din motive interne neelucidate complet, România se află sub consemnul UE (inutil expusă, vulnerabilă, sancționabilă), în dizgrația SUA (cea mai influentă țară NATO), în relații foarte reci cu Rusia și într-o cvasirelație (clarobscură) cu China. Așadar, deși păream a face parte din cea mai instărită uniune de state (UE) și din cea mai puternică alianță militară din lume (NATO), în mod nejustificat, semioficial, ne-am sustras acestor influențe, dar fără a căuta varianta sau protecția unui alt centru de putere. Nu cred că actuala putere, care a creat artificial aceste deraieri de parcurs, are vreun plan de rezervă, că poartă negocieri secrete cu Rusia sau că se bazează pe protecția oferită de China. Cred mai degrabă în lipsa oricărei strategii, pentru că nu are nici cine să gândească și nici cine să execute un asemenea demers, oricât de prost sau de hazardat ar fi. Pe de altă parte, cine stă de vorbă serios cu niște gângavi politic (cum se manifestă Dragnea, Tăriceanu și acoliții) și cu niște persoane expuse juridic, care ar putea dispărea de pe scena politică în șase luni!?

Aceste realități sporesc incertitudinea și amplifică derapajul. Căci nimic nu pare clar, totul e relativ și partial, nimic nu duce către ceva. De pildă, PSD a încercat să se impună în forță anul trecut, dar n-a reușit, din cauza ripostei populare; nici aceasta n-a fost destul de puternică pentru a schimba direcția; Dragnea a schimbat trei guverne, a introdus „revoluția fiscală”, a schimbat legile justiției, dar fără un mare rezultat; strada s-a opus din nou, dar fără a putea opri deraierea; au recționat americanii, ambasadele, Comisia Europeană, fără consecințe; Parlamentul European ne-a băgat în dezbateri. Și? S-a lămurit ceva? Suntem tot pe-acolo!

Ambiguitate, lipsă de (con)sens, doar tabere și explicații partizane și parțiale. Așteptăm cu toții  – ne(prieteni) ai democrației, (ne)prieteni ai PSD, (ne)prieteni ai anticorupției – ceva decisiv, dar nu știm de unde ar putea veni.

Iată cea mai simplă explicație posibilă-inteligibilă, pentru cine întreabă, cine vrea să înțeleagă și pentru cei care n-au intrat în capcana credulității naive, pe de-o parte, sau în cea a  rigorismului, legalismului sau moralismului, pe de alta. O demonstrație despre situația din România în trei afirmații:

Liviu Dragnea a beneficiat de protecție din interiorul statului român, indiferent ce a făcut.

Liviu Dragnea a pierdut partial protecția de care a beneficiat în toată cariera sa politică.

Liviu Dragnea nu acceptă această situație și crede că va redobândi protecția pierdută.

Ar fi enorm de multe lucruri de spus și de susținut, ce țin de istoria noastră recentă. Nu e loc, nici timp și nici motiv de a încerca să le spun pe toate. Vorba ceea, cine crede, bine cine nu, nu! E convingerea mea!

Liviu Dragnea n-a fost și nu e singurul protejat (de servicii, de justiție, de sistem, în ansamblu). Toți au ajuns să se creadă atotputernici și intangibili și toți „au luat-o în barbă” până la urmă (vezi Ion Iliescu, Adrian Năstase, Sorin Ovidiu Vântu, Dan Voiculescu, Adrian Sârbu, Adrian Severin, Sebastian Ghiță, Traian Băsescu, Elena Udrea și mulți alții). De ce ar fi Dragnea o excepție?

Dacă ar fi pierdut cu totul protecția, Liviu Dragnea ar fi acum înafara PSD sau în temniță. Totuși nu e, pentru că mai benefiziază, ce-i drept, doar parțial, de acest invizibil sprijin. De ce? Pentru că nu s-a „copt fructul” ca să cadă, pentru că mai este folositor cuiva în nimicnicia și egoismul lui, pentru că răul pe care-l face țării mai folosește cumva. Deocamdată!

Ca toți ceilalți, Liviu Dragnea nu acceptă situația, se răzbună, șantajează, provoacă „stricăciuni” (ca să aibă ce negocia). De ce face asta? „Pentru că putem”, zice prin vocea lui Codrin Ștefănescu. Pentru că speră să scape, zic eu, pentru că așteaptă să fie chemat la „marea negociere” a salvării sale. Ăsta e proiectul de țară al PSD în acest moment! Cu toate consecințele haosului care decurge de aici.

Pe Dragnea îl înțeleg, PSD-ul, deloc.

Aflat la apogeul puterii sale, Traian Băsescu spunea profetic că atunci „când începi să cazi, nici dracul nu te mai poate opri”. O zicea în felul său, dar s-a dovedit că știa ce spune.


Viorel NISTOR

Spune-ți părerea!

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*