Pseudocomunismul cu față democratică | OPINIE

Cine și-ar fi putut închipui că, la nici treizeci de ani de la prăbușirea comunismului, în țara noastră, își vor face apariția forme hibride ale acestuia, un soi de pseudocomunism, o „corcitură democratică” ce, pur și simplu, ne oprește istoria.

Viorel Nistor

Mai mult de atât, acest vodevil democratic, la care suntem martori mărturisitori, seamănă cu o pseudodictatură, în care se impune voința unui singur om (interesele lui, dorințele lui, poftele lui), susținut din spate de un întreg partid (cvasiunic). Și, sigur că da, totul ar fi de râsu-plânsu, dacă nu ar fi cât se poate de real, atât de real că nici nu mai băgăm de seamă. În toată această punere în scenă a puterilor unui singur om, înconjurat de o liotă de „tovarăși de drum” lacomi, inconștienți și lași, la care asistăm de circa un an de zile, mai lipsea pseudo-Congresul. Iată că vine și ăla.

„La viitorul  Congres, Dragnea va fi reales”.

Din două una: ori Liviu Dragnea „s-a stricat la cap” și-și închipuie că piesa asta ieftină, ce se cheamă conducerea unei țări, poate fi dusă până la capăt; ori țara „s-a stricat la cap”, și-și închipuie: fie că așa e bine și că așa trebuie, fie că și-a pierdut încrederea și „energia democratică”, adică motorul care ține în viață acest mecanism imperfect de putere care este sistemul democratic.

Până una-alta, suntem în această paradigmă, încercând să înțelegem ce și de ce ni se întâmplă și până când.

Sunt convins că Liviu Dragnea n-a vrut să se ajungă aici și nu-și închipuia că se va ajunge atât de departe. Omul nu-i un strateg, un plănuitor, o minte strălucită și diabolică. Nici vorbă. În fond era atât de simplu, avea un CV vulnerabil (ca atâția alți politicieni), niște probleme de justificare a averii (ca majoritatea demnitarilor), niște fapte indexate penal (ca mulți alții) și doar trebuia să scape de ele și să-și vadă liniștit de conducerea partidului și a țării…

Obs.: Stăm și ne gândim acum, în slăbiciunea și nimicnicia noastră, dacă n-ar fi fost mai util și mai pragmatic să-l fi făcut scăpat cumva pe Dragnea (ca pe atâția alții) și să ne fi văzut mai departe de democrația noastră amărâtă?! Ne-a trebuit anticorupție „până la blană” și iată ce pățim! Anticorupția, s-a dovedit, nu face casă bună cu sărăcia și cu democrația șubredă, cu lipsa de spirit civic și de educație politică elementară! Democrația înseamnă implicare, prezență, veghe continuă în spațiul public, putere prin cointeres, unitate și diversitate!

Declicul invers l-am făcut noi, poporul, cetățenii, prin acel catastrofal rezultat electoral din decembrie 2016 și mai ales prin absența la vot, formă maximă a dezinteresului și dezimplicării față de actul de exercitare a puterii. Aici Liviu Dragnea s-a inspirat din Viktor Orban, la fel de șocat de faptul că a câștigat și de cum a câștigat alegerile din Ungaria în 2010. La fel de brusc (peste noapte), aureolat de victorie, Dragnea, ca și Orban, a schimbat planul inițial (moderat, rațional), ticluind un altul, în secret, pentru sine (fără știrea partidului și surprinzându-și tovarășii). Însă Ungaria a luat-o, pe neanunțate și neașteptate, spre iliberalism, iar România a luat-o, pe neanunțate și neașteptate, spre pseudocomunism. Diferența e majoră și tragi-comică: Viktor Orban croia un plan pentru beneficiul Ungariei și pentru sine (de lider regional neconvențional), Dragnea avea un plan exclusiv personal, ca să-și scape pielea, punând/lăsând țara în poziție de offside (politic, economic, financiar, social, geostrategic etc.). Și încă ceva: promitea fraierilor din partid că-i va scăpa și pe ei de pușcărie, iar altora, care nu apucaseră, că va fi liber la furat.

„Marele conducător” nu credea în ruptul capului că, din poziția de forță în care ajunsese (din „prostia noastră democratică”), nu-și va putea negocia viitorul juridic și politic. De aceea, a început cu o „glumă politică sinistră” (numită Sevil Shhaideh) și cu o „extravaganță populistă” (numită program de guvernare), în care nici el și nici secretarele lui (devenite miniștri) nu puteau crede. N-a fost băgat în seamă și a urmat episodul Sorin Grindeanu, cu Ordonanța 13 și cu marea revoltă populară din ianuarie-februarie 2017, dar cu același rezultat. Cu aura de învingător și cu promisiunile „la purtător”, Liviu Dragnea și-a creat în partid instrumentele de control a deciziei pentru a-și urma planul. Au fost aruncate pe piață tot felul de „năzbâtii”, numite idei de guvernare, reforme sau revoluții, doar-doar Iohannis, „sistemul” și țara se vor speria și se vor îndupleca să-l accepte. „Duc țara la sapă de lemn, o scot din Europa”, amenința Dragnea în subsidiar (pe sub mustață), acompaniat de corul credulilor săi, iar noi, ăștia, nu și nu! Iar dacă Sorin Grindeanu  a fost ce-a fost, iar Mihai Tudose n-a ajuns pentru a-l crede, s-a ajuns, ironia sorții, la Viorica Dăncilă, ca ultimă escală (posibilă) în această suită-coborâtoare a prim-miniștrilor români „de strânsură”. Și totuși, fără niciun rezultat, negocierea n-a avansat deloc. Dimpotrivă! Așa că e necesar congresul să-i reconfirme poziția pentru a-și putea continua jocul!

Pentru mine e foarte clar: Liviu Dragnea n-a vrut să iasă așa, n-a vrut să externalizeze conflictul, a descoperit un joc (întâi necesar, apoi plăcut, acum periculos), dar din care nu știe cum va ieși. Pentru că nu seamănă cu nimic (nu-i democrație, nu-i dictatură, nu-i iliberalism), iar țara e la mâna unui singur om și a unui singur partid, i-am zis pseudocomunism.

Dar nici măcar asta nu e! Nimic nu e!

De aceea trebuie să dispară!

Primul care știe și poate face asta e acum partidul!

Participă la discuție!

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*