Radu Vancu: „Literatura nu are niciun alt sens dacă nu încearcă să explice lumea și să treacă dincolo de ea”

„Literatura nu are niciun alt sens dacă nu încearcă să explice lumea și să treacă dincolo de ea”, apreciază scriitorul sibian Radu Vancu, autorul romanului „Transparența“, într-un interviu acordat Mesagerului de Sibiu.

Ai publicat câteva cărți de poezie și câteva cărți academice în ultima vreme, înainte de a publica două cărți care sunt de proză, un jurnal și un roman. Care sunt diferențele de scriere în ceea ce privește poezia și non-ficțiunea, critica, scrierea academică, jurnalul, pe de o parte, și romanul, de cealaltă parte?

Radu Vancu: Cred că e una dintre întrebările centrale pentru scris. Pentru mine, poezia și proza fac parte din lumi complet diferite, din ecosisteme radical diferite, deși sunt scrise amândouă cu cuvinte și pare că ar face parte din același univers. Poezia e un gen de animal intens, foarte rapid, un prădător foarte eficace, care în fiecare vers trebuie să construiască ceva memorabil, o imagine care să capteze. Poezia nu trebuie să-ți dea timp să respiri, poezia e un sprinter, un alergător de mare viteză, care în cei 100 de metri trebuie să epuizeze întreaga energie care îi este la dispoziție. Proza este un animal masiv, este un gen de existență al cărei efort se concentrează pe o durată mult mai mare de timp. Ceea ce poezia face pe o jumătate de pagină, proza are de făcut pe zeci, uneori chiar pe sute de pagini. Genul ei de energie și de intensitate se construiește într-un cu totul alt ritm, e diferența între marile sauriene care stăpâneau Pământul acum 65 de milioane de ani, niște animale masive, splendide, distrugătoare, a căror forță se degaja prin masivitate și prin felul lor de a domina natural prin extensie, și mamiferele vertebrate care le-au succedat după ce meteoritul a distrus acele forme de viață, care sunt rapide, sunt niște prădătoare nemiloase, inteligente și foarte bine organizate, asta ar fi poezia. Trebuie să-ți dresezi creierul astfel încât tranziția asta să se facă de la sine, n-ai niciun meteorit care să facă asta pentru tine. Meteoritul este într-un fel chiar viața ta. Și atunci, practic, trebuie să-ți înveți creierul cum să genereze o altă formă de viață, cum să facă trecerea inversă, de la mamiferele vertebrate la saurienele gigantice care să ia lumea în stăpânire în noul lor ritm. Ca să schimb metafora de la cea animală la una sportivă, e diferența dintre un sprinter și un maratonist. Tot de o cantitate uriașă de energie e vorba în ambele cazuri, dar dozajul efortului e cu totul altul. Însă, pe de altă parte, chiar dacă tipul de efort e diferit, în momentul în care mi-am scris romanul eu am încercat ca în fiecare frază să captez ceva din intensitatea poeziei, știind bine că asta o să facă greu de citit romanul, dar cine vrea să îl citească, îl citește oricum. Mă interesează ca fiecare frază să capteze, dacă se poate, ceva din energia și intensitatea poeziei, ca și cum aș fi încercat să construiesc un saurian gigantic, dar al cărui creier să fie de om. Un saurian cu creier de intensitatea umană.

foto: Rareș Helici

Pentru că acum am făcut diferența dintre poezie și proză, te-aș întreba care e diferența dintre jurnal și proză, pentru că e tot o muncă îndelungată și acolo, dar e un cu totul alt tip de construcție, un cu totul alt tip de sinceritate, un cu totul alt tip de focusare.

Radu Vancu: Ai atins deja unul din cele două lucruri pe care le cred eu esențiale. E vorba de sinceritate, sau de efectul de sinceritate, pentru că și sinceritatea și autenticitatea jurnalului sunt tot un efect literar. Foarte multe dintre jurnalele existente sunt scrise cu bună credință, sunt scrise cu tot sufletul și cu toată onestitatea omului respectiv, și cu toate astea nu generează senzația asta de autenticitate și sinceritate, care e un construct literar, pe care trebuie să-l supraveghezi cu același profesionalism și cu aceeași punere în scenă ca și în restul literaturii. Când am scris jurnalul, am fost foarte atent ca efectul ăsta de sinceritate să transpară, indiferent că scriam despre literatură, despre viață, despre politic, era necesar să degaje același efect de autentic pe care îl teoretizează și Camil Petrescu. Cred că multe generații au stat în umbra lui Camil Petrescu și a teoriei lui asupra autenticității, de asta îl consider unul dintre cei mai influenți scriitori români din toate timpurile. Cred că și autenticismul douămiist stă în siajul teoriei autenticității a lui Camil Petrescu. Deci, la jurnal, trebuie să supraveghez sinceritatea asta. Ca și în poezie, ca și în proză, e vorba de un efect. Ceea ce face diferența e următorul lucru: în ceea ce privește relația jurnalului cu proza, în proza ficțională ai mai multe personaje de urmărit, pactul ficțional e mai la vedere, cititorul știe că ce are sub ochi e o minciună. În cazul jurnalului, ceea ce are cititorul sub ochi e o minciună care trebuie să pară în orice moment adevărată, fiecare frază trebuie să pară adevărată. Din punctul ăsta de vedere, un jurnal e uneori mai greu de scris decât un roman. Însă, la roman, dificultatea e cea tehnică. Ai de legat mai multe fire, personaje, e mai complicat de făcut țesătura. Desenul din covor, la jurnal, urmărește construirea unui singur chip, al autorului. În cazul romanului, ai de a face cu un covor în care trebuie să apară nenumărate chipuri, puse într-o secvențialitate narativă. Romanul e o minciună care poate să pară o minciună, dar e esențial să fie frumoasă, jurnalul e o minciună care trebuie să pară adevăr și care nu e rău să fie și frumoasă, dar acel adevăr trebuie să primeze. Și în ceea ce privește relația cu poezia, e același lucru ca la romane: jurnalul își permite momente de respiro, își poate permite să mai scoată capul la suprafață, maratonistul poate din când în când să mai încetinească ritmul, pe când poezia trebuie să fie intensă cu fiecare vers.

Aș trece acum la procesul de scriere propriu-zis, la cum ți-ai organizat tu munca la roman. E mai mult o chestiune de arhitectonică gândită înainte sau mai mult o asamblare de tipul creative writing?

Radu Vancu: Din punctul acesta de vedere, există două familii mari de scriitori. Există stendhalienii și există flaubertienii. Stendhalienii sunt cei care scriu fără niciun plan anterior, fără nicio regie, fără nicio documentație adesea, refuzând uneori, în cazuri extreme, cum făcea și Stendhal, să își corecteze chiar și greșelile de gramatică, mizând pe o autenticitate spontană a scrisului, care se va închega de la sine. La polul celălalt sunt flaubertienii, cei care nu se apucă de scris decât atunci când și documentația e încheiată și planul e finisat până în cele mai mărunte detalii, până când scrierea romanului pare mai mult un fel de umplerea contururilor dintr-o carte de colorat deja tipărită. Vladimir Nabokov, care era un stendhalian, putea să scrie un roman în orice ordine a paginilor voia. Putea să scrie astăzi o pagină de la începutul cărții, mâine una de la final și apoi alta de la mijlocul cărții și toate să fie despre personaje diferite. În ce mă privește, sunt un fel de hibrid între cele două. Am început ca un stendhalian romanul, fără niciun plan, fără nicio idee despre ceea ce urmează. Încă de la prima pagină am căzut cumva pe ideea aceasta de transparență. Mi-am setat cumva munca să fie cât mai dificilă. Există o proză celebră a lui Julio Cortázar, în care personajul merge să se întâlnească cu iubita lui. Sunt câteva pagini scrise într-o convenție realistă absolută și în liftul care urcă spre apartamentul iubitei, acest personaj începe să vomite iepurași. Dar tot procesul ăsta al vomitării de iepurași e descris tot în această convenție realistă, iar el la rândul lui e puțin deranjat, dar nu șocat despre eveniment și începe să explice când a început să vomeze iepurași, sigur că i-a modificat puțin viața și e un obicei care îți complică puțin existența, însă nu e un scandal care să arunce în aer nici viața lui, nici convenția realistă a prozei. Și tot restul povestirii e jucat între neverosimilul corporal al poveștii și convenția realistă a prozei respective. Și eu am încercat ceva de genul acesta. Dacă din primele pagini ale romanului mi-am făcut personajul transparent, l-am înzestrat cu proprietatea asta corporală neverosimilă. Am vrut să construiesc un roman de câteva sute de pagini în care tensiunea principală a existenței lui să vină tocmai din contradicția asta dintre convenția realistă aparentă și proprietatea lui corporală neverosimilă și pe măsură ce evolua romanul, tot haosul ăsta al existențelor personajelor devenea tot mai controlat, tot mai organizat, începeam să înțeleg ce are fiecare de făcut, cum se va construi țesătura relațiilor lor, cum haosul respectiv se transformă tot mai mult în cosmos, în ordine, cum hazardul se transformă în destin. Și de pe la jumătatea romanului am devenit flaubertian, am început să umplu contururile, știam unde se duce, care va fi explozia finală, știam, de fapt, ce are de făcut fiecare din existențele acestea din roman.

Pentru că ai pomenit de convenția realistă, de ce ai simțit nevoia acestui element speculativ, de ficțiune speculativă, de transparență a personajului care are și aceste explicații științifice. De ce nevoia unor astfel de evenimente speculative așezate pe un fundament realist?

Radu Vancu: Am simțit nevoia asta pentru că, pentru mine, scrisul înseamnă explicația lumii. Literatura nu are niciun alt sens dacă nu încearcă să explice lumea și să treacă dincolo de ea. Mi s-a părut întotdeauna că explicația cauzală a lumii e mult prea simplistă. Nu cred că putem vreunul dintre noi crede că sofisticarea asta extraordinară a lumii poate mereu să fie explicată prin acest tip de relație cauză-efect. O cauzalitate binară atât de simplă nu poate genera ceva atât de complicat cum e lumea noastră. Și atunci unul din rosturile literaturii noastre e să pună lumea în criză, să rupă țesătura asta de cauzalități, să o dea la o parte și să arate ce e dincolo. Am avut nevoie de niște evenimente neverosimile care să fractureze cauzalitatea. Niște ascuțișuri care să taie firele cauzalității binare și să tracă dincolo de ele, să lărgească de la bun început cadrul realist al romanului, permițându-i în același timp să păstreze convenția de aparență realistă. Iar explicațiile științifice sunt fanteziste și forțate, dar pe de altă parte sunt cât se poate de documentate și de reale. Există un biolog elvețian, Adolf Portmann,  a făcut parte din grupul de la Eranos al lui Jung, e unul dintre gânditorii foarte importanți și Portmann observase chiar asta, că, în mod normal animalele ar trebui să-și propună să fie cât mai puțin vizibile, să aibă o etalare a biologicului extern cât mai retractilă pentru a se putea feri de prădători, dar împotriva instinctului lor de conservare, toate ființele se dezvoltă cât mai vizibil, cât mai non-transparent, cât mai ofertant pentru prădători și asta e foarte straniu un biolog. E ca și când rostul nostru este o paradoxală ieșire din transparență, din invizibilitate. Am încercat să speculez ce spune el, ce spun alți biologi, să documentez această calitate a corpurilor de a deveni transparente, în așa fel încât și specia noastră umană să poată admite, biologic vorbind, cazuri din astea. Spus scurt: am avut nevoie de niște singularități care să pună în criză lumea pe care o descriu și să mă ajute să trec în zona asta abisală a literaturii, fără de care literatura, pentru mine, nu are niciun rost de existență.

foto: Rareș Helici

Care e sentimental după terminarea și publicarea romanului și ce urmează acum pentru tine, ca scriitor?

Radu Vancu: În momentul în care scriam la roman, am încercat să adun în el tot ce știu, tot ce poate să explice stranietatea asta a lumii, care ne ocupă toată viața, dar în același timp ne face pe toți să simțim că ceea ce avem sub ochi nu e chiar lumea reală și în momentul în care încerci să scrii astfel, în momentul în care în literatură se coagulează toate cantitățile de existență din tine, când termini, sentimentul e de vacuitate, de irealitate completă a lumii. Îți vine foarte greu să intri în real, să îl mai iei în serios, după ce ai încercat pe câteva sute de pagini să îl derealizezi. În orice caz, de când l-am terminat din iunie, nu am mai scris literatură, cu excepția câtorva poeme și a jurnalului. Aș vrea să scriu o carte de poezie, la care am scris deja în paralel cu romanul. Am cam o jumătate de carte de poezie, sunt câteva sute de pagini de jurnal care s-au adunat între timp, însă nu îmi e foarte clar ce urmează, nu pot să dau un răspuns foarte limpede. Aș vrea să nu fie o fractură cu poezia. Mi-ar plăcea foarte mult ca mintea mea să poată să alterneze între modurile acestea de existență despre care vorbeam: cel intensiv al poeziei, cel extensiv al prozei, cel al autenticității jurnalului. E foarte greu pentru un creier să funcționeze astfel. Poate că soluția ideală e cea a lui Mircea Cărtărescu, care a rupt-o total cu poezia și și-a concentrat toate energiile pe proză, poate că numai așa se poate face, dar mi-ar plăcea să-mi mențin trei frecvențe de funcționare a creierului: și pentru intensitate, și pentru extensiune și pentru autenticitate.


Cătălina STANISLAV, Vlad POJOGA

Participă la discuție!

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

WhatsApp chat