Revoluția din decembrie 1989 | DECLARAȚIE POLITICĂ

În declarația politică de astăzi doresc să restabilesc un adevăr istoric, insuficient amintit de vorbitorii de la această tribună din 16 decembrie, cu ocazia celebrării a 30 de ani de Revoluția din Decembrie 1989.

Aș începe cu domnului Tőkés László și cu ceea ce s-a întâmplat în fața parohiei Reformate din Piața Maria. Indiferent de ceea ce credem astăzi despre persoana Tőkés László, rolul său în declanșarea șirului de evenimente este incontestabil. Acolo în piață ne-am adunat peste 100 de oameni de diferite naționalități, diferite confesiuni și provenind din diferite pături sociale. Afirm cu toată responsabilitatea că încercarea disperată de a ne împotrivi unei decizii a regimului de-atunci a declanșat avalanșa de revolte care s-a răspândit în întreaga țară. Îndrăzneala de a rezista a dezvăluit parcă setea de libertate la care mulți râvneau, dar în secret.

După 30 de ani nu mai este la modă ca meritul pastorului Tőkés László să fie recunoscut. Tot în această categorie de uitare se încadrează și experiențele studenților care în seara zilei de 17 decembrie au fost arestați pe străzile Timișoarei, au fost încarcerați în celule laolaltă cu deținuții de drept comun și au primit în timp record de la justiția vremii pedepse între 5 și 7 ani de închisoare cu executare. Abia în seara zilei de 20 decembrie au fost eliberați, transportați cu dubele de la închisoare și împrăștiați literalmente în diverse cartiere ale orașului.

În 17 decembrie, în jurul orei 17, un profesor de muzică de etnie maghiară a început să cânte Deșteaptă-te, române în Piața Unirii din Timișoara. Acela a fost momentul în care s-a auzit pentru prima dată cântecul de ridicare împotriva opresiunii și care a devenit mai târziu imnul României. În acea seară, profesorul de muzică a dispărut și nici până astăzi familia nu a aflat ce s-a întâmplat cu el.

Tot în 17 decembrie 1989, în jurul orei 20, complexul studențesc a fost înconjurat de TAB-uri și soldați care, la comanda superiorilor, au tras în tot ce mișca. Așa a fost împușcat colegul meu Ovidiu Munteanu, care cu ajutorul unui student arab a ajuns la Spitalul Județean. De atunci, asemenea profesorului de muzică, nu se știe nimic despre soarta rămășițelor acestuia.

În 18 decembrie noi, studenții, am fost evacuați din Timișoara, încolonați și conduși spre gară de civili înarmați. Eu, personal, m-am dus acasă, la Sibiu, unde focul aprins în fața casei parohiale reformate din Timișoara, prinzând putere, se răspândea cu viteză.

Doresc să închei declarația mea de astăzi cu două concluzii:

Pentru justiția română este o rușine greu de exprimat ca timp de trei decenii să nu fi fost în stare să condamne vinovații acelor momente în care au murit peste 1000 de oameni, iar peste 3000 au fost răniți, unii mutilați pe viață.

Despre acele zile aș vrea să subliniez spiritul solidarității care s-a născut între noi, cei prezenți la evenimente, căldura cu care săream unii în ajutorul celorlalți, uneori ignorând pericolele reale la care ne expuneam. Și ceea ce este deosebit de important este faptul că pornirea era firească, fără nicio așteptare de recunoaștere a vreunor merite, la medalii sau recompense materiale.

Aș dori ca și azi să putem fi animați de același spirit, generos și altruist, să redevenim într-un cuvânt umani.


Deputat Benedek Zacharie

Participă la discuție!

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*