Satul românesc și biserica. Considerente și specificități | OPINIE

Satul românesc, entitate de tradiție și etnogeneză, celulă de formare și viețuire a generații și generații de oameni, care au conviețuit, s-au născut și au trăit în spațiul carpato-danubiano-pontic, s-a dovedit a fi matrița perfectă pentru creșterea și dezvoltarea fizică și spirituală a noilor generații.

La început un spațiu păgân (termenul de paganus, care inițial însemna țăran, a ajuns ulterior să aibă conotația cu care îl știm azi tocmai datorită perseverenței locuitorilor lui în a menține și a păstra anumite obiceiuri păgâne) a ajuns încă din secolul I un spațiu în care creștinismul s-a înfiripat firesc, un spațiu în centrul căruia dăinuiau mai întâi basilicile paleocreștine, mai apoi biserici în toată regula, indubitabile centre ale vieții comunității.

Încă din vremuri imemoriale, satul a funcționat după legi și reguli nescrise, care însă se păstrau cu sfințenie mai întâi în mica celulă numită familie, în care fiecare membru avea sarcinile lui bine repartizate, și de care se achita după putință. Tatăl, capul familiei, avea rolul central, rol hotărâtor și de necontestat, mama, stâlp și temelie, gospodină și născătoare de prunci, soție și nu de puține ori o eroină prin jertfele sale inegalabile, a lăsat imagini de o finețe și sensibilitate ce se regăsesc în poeziile celor mai mari poeți români până azi.

Bătrânii satului, cu mâinile lor arse de soare, cu fețele brăzdate, cu chipurile lor de icoană, în veșmintele lor de o sobrietate și frumusețe greu de descris în cuvinte, au rămas în memoria tuturor, dar în special a nepoților, cu chip de icoană. Nu există între noi nimeni care să nu-și aducă aminte cu evlavie de casa bunicilor, de vorbele lor, de slujbele la care cu precădere bunica te ducea la biserică, de rugăciunile învățate cu acele ocazii.

În atmosfera aceasta, biserica a jucat și continuă să joace un rol incontestabil, foarte greu de definit, dar și imposibil de ignorat.

Preotul a fost, mai întâi și mai întâi, cel prin mâinile căruia Hristos a născut nenumărate generații de creștini. Cu toții am întrat în biserica creștină botezați de un preot, din mila lui Hristos, și prin harul Sfântului Botez am devenit potențiali moștenitori ai împărăției cerurilor.

Odată venit pe lume pruncul făcea parte din familia bine ancorată în tradiție, era adus duminica la sfânta Liturghie de mamă sau de bunică spre a fi împărtășit, iar cei mai evlavioși dintre ei ajungeau să fie copii de altar, adică ajutoare ale preotului în timpul slujbelor.

Apoi preotul le era adesea acestora și primul profesor, omul care îi ajuta să deprindă tainele cititului și a scrisului (până în vremea marelui Șaguna, și după aceea, preoții au fost primii și de multe ori singurii luminători ai maselor), și cel care îi învăța tainele credinței, dar și primele rugăciuni.

Copilăria era petrecută în casa părintească și nu o dată în strânsă legătură cu biserica prin membrii familiei și mai apoi prin participarea personală la slujbe și rânduieli liturgice.

Tradițiile satului manifestate mai ales în perioada marilor sărbători, gravitau invariabil în jurul bisericii, unde tinerii, cetașii, colindătorii și alte categorii veneau să ceară binecuvântare.

Marile momente, nașterea, cununia și moartea, erau și sunt de neconceput fără legătura lor cu biserica momente în care asupra vieții omului se revărsa harul divin. Acestea erau trăite cu intensitate maximă de comunitate, în cazul botezului și al nunții aceasta participând la viața familiei, iar în cazul decesului, împărtășind durerea cu familia decedatului.

Întotdeauna satul reacționa ca o mare familie, având în centru biserica lui Hristos și pe preotul slujitor. Anul calendaristic, de la început și până la final, era marcat astfel de evenimente care aveau în centru biserica, ca una ce pogora cerul pe pământ.

Țăranul român, ființă dihotomică, trup și suflet fiind, a simțit mereu nevoia unei legături permanente cu creatorul său, de la naștere la moarte de la leagăn la mormânt, astfel că arealul geografic binecuvântat în care ne ducem existența a putut fi definit de marele Iorga ca „un ținut de sate și de preoți.”


pr. dr. Adrian DRĂGUȘIN

Parohia Sadu I, Protopopiatul Avrig

Participă la discuție!

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

WhatsApp chat