Am fost întrebat recent, într-o apariție publică, de ce românii nu se revoltă în fața unor evidente devieri ale puterii, confruntați cu măsuri ce le sunt vădit potrivnice, suportând efectele unei guvernări pentru care, în esență, interesul general e mai degrabă sfidat și batjocorit. Eu am dat un răspuns (și-lRead More

România a fost (și este) o țară a tuturor crizelor și neajunsurilor, o societate a schimbărilor fără efect și a tranziției fără sfârșit. Facem ce facem, nu ne iese, găsim justificări și tot așa.

Am tot mai clar impresia că în România lucrurile o iau înapoi, că pașii progresului sunt iluzorii și că trebuie să socotim bine unde suntem și încotro ne îndreptăm.

În plină vară (încă), pun laolaltă trei fapte și le amestec puțin. Compusul este format din legile justiției, cheagul de mitinguri de protest din câteva orașe și un sondaj de opinie apărut „la timp”. Ce-o ieși?

Toate în lumea asta sunt molipsitoare (și cele rele și cele bune), se „iau” (și de vrei și de nu vrei). Despre cele bune (de obicei) nu sunt prea multe de spus, căci sunt puține și trec, de cele mai multe ori, neobservate.

„România nu a reușit să fie niciodată o «inimă» (economică) pentru că nu a știut, în niciun moment al existenței sale, să subscrie la legile istoriei viitorului”.

Căci ce rol mai important au jurnaliștii decât a separa lumea reală de cea aparentă (intențională, interesată, oportunistă). Cum ar fi de conceput o democrație liberală fără o presă liberă, ca reper fundamental pentru cetățenii chemați să se implice și să aleagă. Ce prieten mai bun decât adevărul ar trebuiRead More

De chiar Paștele creștin (duminică), Turcia musulmană pune referendumul ce îndreaptă țara (înapoi/înainte) spre fundamentalism. În Săptămâna Patimilor, Coreea de Nord, aflată sub amenințarea directă a unui atac american, programează (dinandins?) un test militar, care însă eșuează.

După treisprezece zile de protest și consacrarea unei opoziții participative (în stradă), după „căderea în cap” a liderului Liviu Dragnea, după intrarea pe topogan a PSD (atât intern, cât și extern), se pot trage câteva concluzii.

Sunt tot mai clare semnele, tot mai evidente simptomele și tot mai apăsate semnalele de alarmă că omenirea se îndreaptă, din nou, către un moment de răscruce.

Eram tentat să spun, înaintea scrutinului american, că se vorbește prea mult, obositor, disperat despre aceste alegeri, la noi și în toată lumea (semne proaste, de altfel). Acum, după, îmi dau seama că nu s-a scris/vorbit prea mult (era chiar necesar), ci doar prost, într-un singur fel, pe-o singură „strună”.

Nu cred să fie mai mare pedeapsă și mai greu blestem pentru cineva decât să fie pus să aleagă atunci când este confuz, nepregătit și incapabil să exercite funcțiunea opțiunii și a libertății.