Țara prin ochii altora | OPINIE

Până când ne vom maturiza (ca stat, țară, națiune), până când vom identifica și aplica (popor și conducători) un model propriu de existență și creștere, rămâne să ne luăm după alții și să ne comparăm cu ei. Și să fim serioși, n-am fost niciodată nici foarte inventivi, nici foarte consecvenți, nici (tot timpul) foarte norocoși (în istorie) în a găsi cele mai bune căi și cele mai bune modele de coexistență.

Viorel Nistor

Bunăoară, să luăm doar ultima sută de ani (că tot suntem la centenar), ca să nu mergem mai departe. Oricât de mult ne spunem și credem că ne-am dorit marea unire, să fim onești, nici n-am prea sperat că se poate, nici n-am prea făcut mare lucru pentru realizarea ei (ne-o arată mărturiile istorice). Marele noroc s-a numit atunci, la sfârșitul Primului Război Mondial, președintele SUA W. Wilson și a sa vizionară declarație de autodeterminare a popoarelor (nu trebuie niciodată să uităm asta), făcută la încheierea păcii, ce a dus la dezmembrarea Imperiului austro-ungar și a deschis nesperata cale a unirii românilor din Transilvania și Basarabia cu cei din regat. Peticul de istorie numit „perioada interbelică” a ajuns un fel de referință pentru că n-am avut altul mai bun și a fost primul moment de intrare în rezonanță (fie ea și culturală) cu lumea civilizată a Europei. N-am excelat cu ceva anume (politic, economic, social), dar nici n-am făcut ce nu trebuia, iar răgazul a fost prea scurt pentru proiecte și ctitorii de lungă durată. Instalarea comunismului stalinist ce a urmat în România nu ne scoate cu ceva în evidență, înafara luptelor de partizani. Schimbarea din temelii a orânduirii sociale (după model sovietic) s-a făcut cu vărsare de sânge, cu decapitarea elitelor, cu exces de zel din partea asupritorilor interni și externi și cu acceptare resemnată și pe termen lung din partea majorității. Hai să-i spunem ghinion al istoriei! Alegerea unei căi proprii (originale) în cadrul blocului comunist estic, de către Ceaușescu, nu a fost o carte câștigătoare (cum s-a văzut). Dimpotrivă, toate excesele făcute pentru a ne diferenția în comunism s-au întors împotriva noastră după prăbușirea acestuia. Am fost singurii care am făcut revoluție cu sacrificii omenești, am fost cei mai departe de „economia de piață”, am avut cel mai greoi proces de reinstaurare a proprietății, am avut tranziția cea mai înceată, păguboasă și incompletă. Iar combinația democratică „ce alege poporul, ce fac conducătorii” a fost tot timpul una nefericită, ineficientă, în urma istoriei și a momentelor cruciale prin care am trecut. Progresul (incontestabil) înregistrat în acești ultimi zeci de ani în țara noastră a fost mai mereu datorat contextului și sub presiunea celorlalți. Asumările unor decizii importante de către politicieni au fost conjuncturale, de aceea și vedem că rădăcinile nu sunt foarte adânci.

Mărturisesc că m-au „prins” aceste reflecții/capcane (anti)paseiste cu gândul la alegerile din Rusia, pe care, aflați aici la doi pași, trebuie să le „rumegăm” cumva. Rusia care este (ar trebui să fie), în opinia mea și din toate punctele de vedere, un anti-model pentru România. Această țară imensă, eterogenă, birocratică, greu de condus și de înțeles l-a (re)ales președinte pe Vladimir Putin, cu 76% și cu o participare la vot de peste 67%. Adică mult peste standardele noastre, pentru închipuirile și așteptările noastre. Dar a-i disprețui pe ruși pentru asta ar fi un semn de ignoranță, a-i admira, ar fi o nesăbuință, iar a încerca să-i urmezi ar fi o prostie și o absurditate. Nu sunt convins că modelul de succes electoral al lui Putin n-a înflăcărat deja mintea unor politicieni de la noi sau măcar a unor consilieri (care lucrează pentru bani). De aceea spun  că în „Rusia nostalgiei imperiale” se poate trăi cu un salariu și o pensie mai mici, cu un nivel de trai mai scăzut, dacă faci „ordine”, dacă „dai peste nas” americanilor, dacă încerci să faci impresie de mare putere mondială și dacă experimentezi noi arme pe care alții nu le au. În alte părți nu funcționează, la ruși, da. Pe de altă parte, victoria anticipată a lui Putin, într-o țară, pot spune, semi-democratică (în care principalul contracandidat a fost împiedicat să între în competiție) are o rezonanță globală și constituie un avertisment pentru „inamicii” Rusiei, țară obișnuită să-și ia puterea din conflicte și să crească din stări incerte. Am auzit că la Moscova a circulat în aceste zile gluma sinistră că „după ce am câștigat alegerile la americani, hai să le câștigăm și pe ale noastre”, aluzie la amestecul trollilor ruși (cercetat de autoritățile americane) în alegerea președintelui Donald Trump.

La urma urmei, ar trebui să ne doară în cot ce au votat rușii (și care e modelul lor) dacă am fi noi o țară normală și așezată. Dar nu suntem. Dimpotrivă. Suntem o țară influențabilă, cu un popor slab educat în privința susținerii propriilor interese (democratice) și cu o clasă politică slab motivată (moral) în susținerea propriilor interese statale, naționale. De aceea suntem nevoiți să ne luăm după mintea și rânduielile altora, câtă vreme combinația „popor plus conducători” nu poate produce (încă) un model propriu, original, stabil, unitar, de încredere, care să fie urmat de toți.

Iar modelele viabile pentru noi, până la „noi ordini”, nu pot veni decât din vest.


Viorel NISTOR

Un comentariu

  1. foarte la obiectiv….este o placere sa cittesti asemenea analize….

Participă la discuție!

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

WhatsApp chat