Puțini mai sunt aceia care își amintesc de viața boemă a Sibiului anilor 70 din secolul trecut. Dar, cu siguranță sunt mulți sibieni care au auzit de Adrian Orlea, unul dintre cei mai cunoscuți cântăreți din Sibiul de altădată.
Ajuns la vârsta de 70 de ani, pe care însă nu îi arată, Adrian Orlea a rămas același om plin de viață, de umor și spiritualitate, calități pentru care a fost și este îndrăgit de toți cei care l-au auzit cântând în restaurantele Sibiului în anii 70 – 80.
Mesagerul de Sibiu a stat de vorbă cu Adrian Orlea pentru a afla ce l-a atras înspre muzică și mai ales cum a reușit să ajungă o vedetă locală, dar nu numai locală, căci numele său este cunoscut în țară atât de la televiziune cât și din discurile scoase de Electrecord înainte de 1990.
Maestre, cum ați ajuns în lumea muzicii?
Eu am fost autodidact. Am făcut un liceu de specialitate, asta-i culmea, să te duci la Liceul Energetic să devii solist vocal. Cum să vă spun, constituția mea psihoafectivă era deja pentru… nu pentru un liceu realist, sau de specialitate cum era Liceul Energetic… Eu cochetam cu poezia, cu frumosul. Ar fi trebuit să mă duc la Liceul Octavian Goga, sau la alt liceu, umanist. Am suferit mult pe seama asta. Mi-au zis părinții, era a doua promoție la Energetic, uite de duci, te înscrii acolo, dai examen că faci o meserie, ieșeam tehnician cu înaltă calificare.
Așa a fost să fie. La Liceul Energetic l-am cunoscut pe Jan Oprișor, îl cunoașteți pe Jan Oprișor. Era cu un an mai mare ca mine. El a fost în prima promoție, și avea un coleg Mircea Devan. Ei, băiatul ăsta era un sentimental, un sensibil, a fost un chitarist grozav. Cânta și în pauzele dintre ore.
În primul trimestru am învățat bine, am fost copil cuminte, și mi-a cumpărat mama o chitară. M-am dus cu Mircea Devan și mi-a ales el o chitară de la magazin și am început, vorba aia, „zdranga – zdranga”. Unde cântam? Pe maidan. În Piața Mocionii dacă știți unde era. Actuala Piața Prahova. Ei, sălciile alea mari care sunt acolo sunt de pe vremea mea, noi le-am plantat când eram copii, și acolo se adunau, pe maidan, sute de copii. Acolo se întâlneau echipe de la școala 16, și de la școala 6 care era pe Dimitrie Anghel, și jucam fotbal, se dădeau și cupe, era ceva deosebit pentru vremea aia.
Primele acorduri le-am învățat de la un fost coleg de școală generală, deci până în clasa a VIII-a, Radu Gologan care este acum un mare matematician al acestei țări. Ei, băiatul ăsta mi-a arătat câteva acorduri. Nu știu dacă mă credeți, așa bucurie aveam la vremea aia, că stăteam cu chitara în piața Mocionii și ne adunam toți copiii acolo, mai aveam un coleg, și el avea chitară, și mai schimbam din experiența fiecăruia.
Cum a continuat evoluția Dumneavoastră, pentru că nu ați rămas la maidan?
Ca să învăț mai multe din tainele chitarei, mă duceam la Independența. Era acolo o sală unde cânta Radu Pârvu. El a fost printre cei mai vechi muzicanți din Sibiu, toboșar în Formația Spectral. Și mă duceam, stăteam pe scaun și mă uitam la chitarist cum prinde acordurile și mergeam apoi acasă și reproduceam. Dar aveam așa o bucurie să îți arate cineva un acord, atunci când simțeam eu că aveam un acord acolo pe care nu-l știam. Era ceva să te învețe cineva la vremea aia. Erau foarte puțini cei care știau să cânte la chitară.
Când ați debutat practic în fața publicului?
În liceu am încropit o formație, se numea la început „Atlanții”. Și primele spectacole unde credeți că le-am dat? La Căminul Cultural din Rășinari. Acolo a fost debutul. După aceea am cântat prin sate, la Racovița, la Avrig. Aveam niște fani care ne cărau instrumentele, veneam pe jos de la gară, erau copii de ăștia de 10 ani care ne cereau anumite melodii, am rămas surprins că le auziseră acolo la țară.
Apoi, am ajuns să cântăm în sălile de dans care erau pe vremea aceea. Primele seri de dans au fost în Sibiu, pe Magheru, era o sală, „Elite”, splendidă sală, parchetată, încăpeau câteva sute de oameni, acum e acolo fitness sau ceva de genul acesta. Și am ajuns să cântăm acolo după ce formația Spectral a renunțat la acea locație. Și m-am dus eu, și am vorbit cu directorul de acolo, și am reușit să intrăm noi în sala aceea. Atâția tineri veneau la dans…
După ce am cântat la „Elite”, am progresat, am ajuns la Casa de cultură a Tineretului care era pe atunci în clădirea unde astăzi este FDGR-ul. Noi am fost primii care am cântat în Sala Oglinzilor. Director era prima oară Jiman, care a fost redactor la Tribuna, După Jiman a venit director Stratulat. Eram atât de iubiți de tineretul din Sibiu, intrau 500 de persoane să danseze pe muzica noastră în Sala Oglinzilor. Când dansau se arcuia podeaua. Îmi amintesc că venea Stratulat de jos și spunea să nu se mai dea drumul la nici o persoană, de frică să nu se prăbușească plafonul.Vă dați seama, 500 de persoane, și cântam joia, Joia Tineretului cum i se spunea pe atunci, dar și sâmbăta și duminica.
Aveați pe atunci și satisfacții din punct de vedere material? Se câștigau ceva bani din aceste seri de dans?
Câștigam la un concert 75 de lei, un leu era impozitul, cu 74 de lei veneam toată trupa la Împăratul Romanilor și ne permiteam să mâncăm mușchiul ăla țărănesc cu crochete, cu cașcaval, cu ciuperci, sos de ciuperci. Ăla era vreo 13 lei, o sticlă de vin era șapte lei, îmi rămâneau bani și să ies cu o fată la cofetărie, și de taxi. Asta se întâmpla prin 1971.
Putem vorbi și de un „debut mare”, în afara concertelor de pe plan local?
Da, tot în 1971, acesta a fost un an extraordinar pentru mine, am ajuns la Televiziunea Română, la „Steaua fără Nume”. Asta a fost o emisiune grozavă, cum e acum de exemplu „Românii au Talent”. Avea un impact fantastic această emisiune. Era o adevărată rampă de lansare.
Deci, în 1971 am avut prima etapă la Steaua Fără Nume. Și în acea primă etapă am fost cu Janina Matei, o cunoașteți. Ea era în etapa a II-a, eu erm în prima. Ce s-a întâmplat în emisiunea asta, mă apreciau regizorul și cu redactora, și voiau să facă din mine un solist național. Urma să trec prin două etape, iar la a treia ți se oferea trofeul „Steaua Fără Nume”. Eu în etapa a I-a am depășit baremul cu vreo 20 de puncte, și a apărut o oportunitate de care am profitat și eu și formația. Noi eram formația UTC-ului. Mă întreabă Sorin Grigorescu, zice „Mă Adriene, noi știm că tu ai la Sibiu o formație. Uite care-i treaba, în emisiunea în care apari tu ca solist la „Steaua fără Nume” s-a îmbolnăvit o fată, și avem spațiu pe care trebuie să îl umplem. Nu poți să vii tu cu formația?”
Când am auzit, vă dați seama, în 1971 să apari la Televiziunea Română, care era grozavă pe atunci, concurentă cu orice televiziue din Europa, nu am stat pe gânduri.
Deci am apărut și cu formația la televiziune. Atunci, aici la Sibiu, la Casa de cultură a Tineretului, s-a pus un televizor în sala mare și au venit toți susținătorii să ne vadă la TV.
Am schimbat între timp numele formației din „Atlanții” în „Stereo”. Formația „Stereo”, de care îmi amintesc mereu cu mare drag era: Adrian Ordean, chitară solo, Adrian Orlea, chitară bas și solist vocal, Kurt Vass, la orgă și Nelu Oprița la tobe. Fanii făceau poze cu noi și se vindea cu 10 lei o poză.
Pot spune fără a greși că „Steaua fără Nume” chiar a fost o rampă de lansare și pentru trupă și pentru mine personal.
Știu că la un moment dat ați fost coleg de trupă cu Adrian Ordean. Cum ați ajuns să cântați în aceeași formație?
Pe Adrian Ordean eu l-am cooptat în formație. Într-o zi mă duc la Nae Ionescu, jazz-manul nostru și într-un fotoliu acolo cu o chitară era Adrian Ordean. Adrian Ordean este mai mic ca mine cu trei ani, și noi am copilărit împreună în Piața Mocionii, și jucam fotbal împreuă. Eu am văzut că avea viteză și făcea orice improvizație la chitară. L-am întrebat, „Adrian, tu unde cânți?” Mi-a spus: „Cânt cu colegul Mircea la liceul industrial de construcții, la domnul profesor”.
I-am spus că am o trupă la Casa de Cultură a Tineretului, și că îl aștept marți și joi la repetiții.
La ora acea Adrian Ordean avea cam 100 de compoziții. M-am gândit imediat, că noi pevremea aceea cântam tot ce cânta „Mondial”, am cântat și „Uriah heep”, și am început repetițiile împreună.
Am început să cântăm din compozițiile lui Ordean. Și pe vremea aia, eu colaborând cu televiziunea, Ordean avea o piesă, „Copii ai Vieții”. Frumoasă piesă. Am plecat la București să înregistrăm piesa, și în avion, am recompus o strofă din melodie, care nu ar fi trecut de cenzura comunistă.
Formația „Stereo” a ajuns și pe un disc Electrecord. Cum a fost?
După ce am înregistrat piesa, în toamna aceluiași an, am auzit la radio că se va edita primul LP cu formații pop românești, printre care era și Stereo. Am crezut că n-am auzit bine. Deci Electrecord ne-a inclus pe acest LP, ceea ce era ceva etraordinar pe atunci. Pe disc erau vreo 10 formații ca Roșu și Negru, Progresiv TM, și eram și noi printre ei. A fost ceva extraordinar.
Cum ați ajuns să cântați în restaurante?
Era cred prin 75. S-a deschis atunci Restaurantul Transilvania, în Hipodrom. Și au organizat o vizionare pentru soliști vocali. M-am prezentat și eu la această vizionare, am concurat cu alți doi soliști și un violonist. Eu, venit de la Steaua fără Nume, am cântat repertoriu românesc, muzică ușoară românească.
În final comisia m-a ales pe mine, și din 1975 am cântat acolo. Eram angajat doar pe câte o lună de zile, și se prelungea contractul. O lună cântam pentru ICSAP, la Transilvania, o lună în restaurantele OJT-ului, atât din Sibiu cât și vara pe Litoral.
Ați cântat și cu Radu Ghizășan, Andrei Colompar, celebre personalități ale Jazz-ului sibian. Cum ați ajuns ă fiți împreună?
Într-o vară cântam la Internațional, în Olimp, unul dintre cele mai vestite localuri de pe litoral la vremea aceea. Acolo l-am întâlnit pe Radu Ghizășan care mi-a propus să cânt în trupa lui la Restaurantul Transilvania. Radu Ghizășan mi-a oferit șansa de a cânta într-o formație recunoscută și apreciată. În plus acolo era un contract pe șase luni, nu cum aveam eu pe atunci de doar o lună.
Ghizășan era șeful trupei, și nu aveau solist la vremea aceea, cântau doar piese instrumentale. Ghizășan cânta cu Andrei Colompar, mare pianist, mare organist. Era un talent nativ, știa să improvizeze orice dorea publicul. În trupă mai era Gelu Fârțonea, iar la bas era Jimmy Țiglaru.
Să revenim în prezent. Acum mai cântați?
Da, sunt invitat la diverse evenimente, organizate atât în Sibiu cât și în alte localități, mai cânt și la nunți unde sunt chemat.
Din păcate acum nu mai este la modă să existe formații în restaurante ca înainte. Îmi amintesc că toate restaurantele mari din Sibiu, înainte aveau formații. Acum mai sunt doar câteva locuri unde mai merg și vârstnici și se cântă Jazz. În rest…
Cum vedeți vremurile de acum comparativ cu cele din tinerețea dumneavoastră?
Am o mare durere. E normal să existe discrepanțe între generații, dar parcă între generația mea și ce vine acum după mine, această discrepanță e prea mare.Nu știu dacă între generația mea și a părinților mei era o discrepanță chiar atât de mare.
S-au schimbat obiceiurile, s-au schimbat gusturile și din păcate muzica, de fapt cultura în general au fost cangrenate pur și simplu după Revoluție. Au fost promovate alte genuri muzicale, cum ar fi manelele care nu au adus nimic bun în muzică. Mi-e silă, pur și simplu când văd ce s-a ales de muzica ușoară românească.
Vă mulțumesc
Cei care doresc să îl vadă și să îl asculte pe Adrian Orlea o pot face în fiecare duminică între orele 15.00 și 20.00 la Terasa Restaurant de la Palatul Brukenthal din Avrig.
Va urma.
A consemnat Cezar Budescu
