Duminică, 17 aprilie 1977 a fost o zi neagră în istoria României și a județului Sibiu. Cea mai mare tragedie montană petrecută pe teritoriul României, la Bâlea Lac, a răpit 23 de suflete, majoritaea elevi ai Școlii Germane nr. 1 din Sibiu, acum Colegiul Național ”Samuel von Brukenthal”. Victimele aveau între 13 și 54 de ani.
Primăvara anului 1977 a stat sub semnul doliului petru români. Pe 4 martie, la ora 21.00, România a fost zguduită de un cutremur de 7,2 grade pe scara Richter. O lună mai târziu, 23 de oameni, majoritatea elevi, au pierit pe munte, într-o dimineață fatidică de duminică, 17 aprilie 1977. Atunci, o excursie la schi s-a transformat în cea mai mare tragedie montană din istoria României.
Îndrumați de profesorii Richard Schuller, Sigrid Avram si Anneliese Frisch, un grup de 20 de elevi ai Școli Germane nr. 1 din Sibiu (acum Colegiul Național ”Samuel von Brukenthal”) au plecat, la mijlocul lunii aprilie 1977, la Balea Lac, într-o excursie de schi. Vremea nefavorabilă i-a constrâns însă să rămână, alături de alți câțiva turiști, în cabana Bâlea Lac. În dimineața zilei de 17 aprilie, după două zile de izolare în cabană, din cauza ninsorilor abundente, elevii au pornit spre Șaua Caprei, locul ideal pentru schiat, deși profesorul Schuller fusese sfătuit de către salvamontiști să nu scoată copiii la lecție, vremea fiind înșelătoare.
Pe drum, unul dintre elevi s-a întors la cabană, pentru a-și lua ochelarii de schi pe care-i uitase. Ceilalți, ajunși la baza pârtiei, au început să urce, cu intenţia de a o bătători. Zăpada a fost, însă, instabilă. Și a pornit avalanșa. O avalanșă cu zăpadă uscată, granuloasă. Perfidă și silențioasă. Avalanşa a fost atât de puternică, încât unda de şoc a trecut peste lac şi a spart geamurile cabanei Paltinul, rezervată familiei Ceaușescu și aflată la aproximativ o jumătate de kilometru distanţă. Când s-a întors la grup, elevul care rămăsese să își recupereze ochelarii a avut un șoc. Nici urmă de colegii sau profesorii lui. 23 de suflete care își găsiseră sfârșitul sub plăcile de zăpadă. Băiatul a fost cel care a dat alarma.
Salvatorii, întârziați de ceață și viscol
Acțiunea de căutare a persoanelor surprinse de avalanșă a preluată și coordonată de Liviu Miu, pe atunci adjunctul sefului Salvamont Sibiu. Alături de un echipaj format din criminaliști, legiști, milițieni și armată, el și oamenii lui au plecat la Aerportul Militar Sibiu. Cu ajutorul unui elicopter au ajuns rapid în zonă, însă era imposibil să aterizeze, din cauza ceții. Au fost nevoiți să se întoarcă la Sibiu și să pornească din nou la drum, cu mașini, al căror drum a fost deschis de o turbofreză, care abia înainta din cauza viscolului. Însă ajunși la Bâlea Cascadă, salvatorii au avut o altă problemă: telecabina nu putea fi pusă în mișcare din cauza viscolului. Atunci au realizat că nu mai au nicio șansă de a mai găsi pe cineva în viață. Operațiunea de salvare fusese întârziată prea mult din cauza vremii nefavorabile. Salvatorii nu aveau nicio șansă să înainteze și s-au văzut nevoiți să aștepte până a doua zi, luni.
Operaținea de salvare a devenit operațiunea de recuperare a cadavrelor
Astfel, operațiunile de căutare și recuperare a celor 23 de corpuri neînsuflețite au început pe 18 aprilie 1977, la ora 7.00 de dimineață. Cadavrele au fost găsite, după îndepărtarea zăpezii, în copci de apă, în lacul Bâlea. După 9 ore, cele 23 de victime au fost coborâte cu telecabina până la Bâlea Cascadă. Familiile liceenilor decedați au privit neputincioase cum trupurile copiilor erau mutate din telecabină în salvări sau maşini de armată, care plecau apoi spre morga din Sibiu.
Presa locală a ignorat evenimentul cu mare grație, probabil, sub presiunea Partidului. În marțea de după avalanșă, tot ce amintea de tragedie erau anunțurile de la rubrica decese, care fuseseră date de familiile celor decedați. La cinci zile de la eveniment, ziarul local ”Tribuna” a publicat, la rubrica ”Informații”, o fotografie cu avalanșa de la Bâlea-Lac, fără a vorbi de cei 23 de morți.
