Uneori mă întreb dacă mai face sens să ne pese de ce se întâmplă în jurul nostru, în orașul nostru, în țara noastră.
Ciprian Faraon
Reușim, sper fără să ne propunem, să facem din această țară frumoasă, un loc tot mai plăcut de a trăi. Aud în jurul meu oameni cu convingeri naționaliste, nu extremiste, spunând că sunt tot mai dezamăgiți de ce se întâmplă in țara noastră. Oameni care își iubesc țara, dar care, treptat, au început să renunțe la îndemnul „încurajați-vă copiii să rămână în țară”. Părem a fi fără speranță. Fie că deschizi televizorul sau citești presa, ai parte de aceleași știri: stânga acuză dreapta, dreapta acuză stânga. Spre deosebire de alte țări, noi reușim și „performanța” ca stânga să acuze stânga și dreapta să acuze dreapta. Avem o moștenire „prețioasă” de la romani, transmisă genetic, și bine înrădăcinată de altfel, respectiv intriga, complotul, trădarea, duplicitatea, uzurparea. Inițiem de cele mai multe ori lupte cu noi inșine, ca popor, parcă ne vrem răul. Reușim să construim prea puțin, la cât dărâmăm. Dărâmăm valori, speranțe, caractere, șanse pentru un viitor mai bun.
Să ai toate argumentele de pe lume să începi construcția, având o majoritate parlamentară, un guvern al cărui mandat reprezintă voința electoratului, dar mai bine provoci dezbinări. Să iei totul pe nume propriu, să te autoproclami lider, deși această calitate se câștigă prin recunoaștere, nu impunere, toate acestea sunt situații greu de înțeles și acceptat. Consideri că poți avea mai mult, pentru tine și pentru cei din jurul tău, uitând că ești, unde ești, pentru semenii tăi, pentru poporul tău. Ce e drept, pentru unii este mai incitant războiul și prea puțin atractivă construcția.
Dacă ne uităm în istoria poporului român, nu foarte îndepărtată, putem considera fie că suntem victime ale culturilor celor care ne-au asuprit, rând pe rând, preluând treptat metehnele acestora, însușindu-ni-le, fie atragem prin propria noastră cultură/fel de a fi conducători slabi, lipsiți de echilibru, fără viziune, fără considerație pentru acest popor. Suntem prea tolerabili, ca popor, uneori ajung să cred ca ne place să ne facem rău, în special prin alegerile pe care le facem, încrezându-ne atat de ușor în promisiunile unora și altora. Probabil ne merităm soarta. Ne plângem că nu avem un sistem performant de educație, că nu avem un sistem sanitar de calitate, că nu avem insfrastructură rutieră, că serviciile instituțiilor publice lasă de dorit, dar când e vorba de responsabilitatea votului și capacitatea noastră de a înțelege care promisiuni pot fi onorate și care nu, ne pierdem orice simț al realității.
Îmi e greu, tot mai greu, să cred în viitorul acestei tări. Poate și pentru că trecând anii, îmbătrânind, văzând cât de greu avansăm, dacă avansăm, și cu ce efort o facem, cât consum de energie alocăm, cu câte dificultăți ne luptăm zi de zi, uneori pentru supraviețuire, speranțele încep să piară. De la lucruri mărețe pentru țara noastră, pentru semenii noștri, ajungem să ne bucurăm să ne fie doar nouă bine, la nivel de persoană, la nivel de familie. E trist, când astfel de sentimente te încearcă.
Această criză politică, întreținută fără niciun argument temeinic, nu poate conduce decât la o criza economică și mai apoi la una socială. Să vă așteptați la iarnă, cei ce ne guvernați, ca lumea să fie tot mai revoltată, sindicatele tot mai puțin tolerante, companiile românești tot mai vulnerabile, urmare a faptului că sărăcia devine tot mai profundă. Cu atât mai mult în contextul noilor scumpiri, deja anunțate, pentru energie, gaz și cel mai probabil a întregului coș minim de consum.
Mă întreb unde o fi România normală, spre care am pornit în urmă cu câțiva ani? Poate ea deveni normală?!
