La moartea Regelui Mihai, ca printr-o minune, România s-a simțit asemenea fiului care și-a pierdut tatăl.
Viorel NISTOR
Acel părinte pribeag și înțelept, alungat de istorie, ce suferă cu demnitate părăsirea familiei. Acel părinte ce așteaptă răbdător și cu încredere să se întoarcă și să se regăsească pe sine și pe ai lui. Acel părinte, niciodată dojenitor, care n-a încetat o clipă să iubească, să creadă și să spere, în pofida tututor evidențelor.
Acel copil orfan, dezrădăcinat și dezmoștenit, ajuns pe mâna stăpânilor, străin în propria casă, rău crescut și prost educat. Acel copil ce nu-și cunoaște (și recunoaște) tatăl, dar trăiește grația de a-l descoperi chiar pe ultimul lui drum. Acel copil care, căindu-se, dobândește dreptul la iertare și privilegiul de a se cunoaște și înțelege mai bine pe sine.
În mod miraculos, România zilei de 16 decembrie 2017 (a înmormântării Regelui său) a dat în lacrimi, dar nu pentru a-și deplânge soarta mizeră, ci pentru revelația regăsirii și a conștientizării marii și tragicei pierderi părintești. La plecarea din această lume, Majestatea Sa face un mare și ultim cadou patriei pe care a iubit-o neîncetat, darul împăcării și al identificării.
Am fi putut crede că nu se va întâmpla niciodată!
Haideți să credem că a trăit atât de mult (peste vârsta obișnuită a unui om) în așteptarea acestui moment!
Haideți să credem că nu eram încă pregătiți pentru a-l conduce pe ultimul drum!
Haideți să credem că a avut el și înțelepciunea și răbdarea asta, luptându-se cu vârsta, cu suferința trupului și cu multele boli morale ale lumii pe care o lasă în urmă, așteptându-ne pe noi să ne trezim!
Din păcate, prin plecarea sa, nu dispare doar un om, ci se îngroapă o țară și o Românie pe care n-am cunoscut-o și n-o vom cunoaște niciodată, nefăptuită, dar pierdută pentru totdeauna. O lume pe care Majestatea Sa a trăit-o prin crâmpeie, dar care la noi (cei mai mulți născuți sub comunism) n-a ajuns decât ca o poveste, aflată (mult prea) târziu, a unei iluzorii domnii. Pentru Mihai I, viața regală a însemnat prima înscăunare (la vârsta juvenilă de nici șase ani), a doua înscăunare (la vârsta adolescentină de 19 ani), singurul moment de glorie (la 23 august 1944), abdicarea forțată (la 26 de ani). Apoi exilul nesfârșit și asumarea condiției de rege fără țară și de tată întreținător de familie, ce nu vrea să trăiască din mila rudelor sale „împărătești”. Cât de greu am înțeles cu toții că Mihai nu a avut nici o altă țară, nici o altă familie, nici o altă origine decât cea a locului în care s-a născut și a copilărit și unde ar fi vrut/trebuit să domnească.
Cât de puțin am știut de toate acestea și cât de puțin ne-am gândit la ele în toți acești (27 de) ani de libertate, în care am fi putut s-o facem. M-am întrebat (și am întrebat și am fost întrebat) ce-am fi avut de câștigat prin redobândirea regalității. Cu siguranță, n-am fi (re)câștigat averea pe care Regele Mihai n-a dus-o cu sine niciodată (când a plecat din țară). Poate nu am fi fost, neapărat, mult mai bogați și mai prosperi ca țară. De bună seamă, Regele nu venea cu o baghetă magică, să ne transforme, peste noapte, pe noi, metehnele și năravurile noastre, nu ne putea face, brusc, mai buni, mai europeni, mai nobili. Dar, sunt sigur, am fi dobândit ceva mai multă demnitate (față de noi și față de alții), ne-ar fi fost rușine să facem tot ce-am făcut în toți acești ani (de hoție, de dezmăț, de dezbinare), am fi împrumutat un pic de umilință și cumpătare de la cel care a fost toată viața un exemplu de demnitate, echilibru, înțelepciune și bunăcredință față de ceilalți.
„Trădat de toți, loial tuturor”, a spus cineva despre Regele Mihai și aceasta cred că este marca acestui personaj tragic al istoriei europene și românești contemporane. L-a trădat tatăl său, l-a trădat Ion Antonescu, l-au trădat politicienii români importanți și apoi comuniștii. A fost trădat de W. Churchill și de familia regală britanică, „abandonat” de toate familiile regale înrudite, construindu-și singur, în demnitate și suferință, un destin de om obișnuit, care trăiește, pe ascuns, cu regalitatea și țara domnită în suflet. Iar când s-a întors după mulți ani, a fost întors din drum de două ori de niște fricoși și niște nemernici, care nu se gândeau decât la ei și la binele lor.
Și ce a înțeles să facă după toate astea?!
Nu și-a vorbit niciodată de rău tatăl (deși a suferit cumplit din cauza lui), nu a purtat resentimente față de cei care l-au forțat să cedeze tronul, nu a adus reproșuri celor care l-au trădat, nu a avut niciun gând rău față de poporul care nu-l mai recunoaștea, a pus totul, resemnat și înțelept, pe seama fatalității istoriei și a slăbiciunii oamenilor, oferind o pildă rar întâlnită peste timp.
Scepticii ar spune că nu poți pierde ceva ce n-ai avut niciodată, nici măcar ceva ce doar ai fi putut avea. Cei mai mulți dintre cei care au lăcrimat la trecerea sa nu pot zice că au avut rege, ca să plângă după el, căci erau oameni de toate vârstele, printre care și mulți tineri. Așadar, poate că plângeau după ceva ce ar fi putut avea, dar n-au avut niciodată.
Ceva din care poate a mai rămas o fărâmă!
