O prea blândă şi cuminte poezie-priceasnă patriotică…
Asemeni unei prea-sfinte şi ispăşitoare rugăciuni! Auzită nu mai ştiu nici unde şi nici când. Oricum, se pare că-i gândită, spusă şi scrisă de un anonim şi cuminte autor. Fi-va el un ţăran sau o ţărancă româncă; fi-va un dascăl sau un preot de la ţară; un păstor de cârduri de vite sau un cioban de turme de oi; un plugar sau un pădurar; un om bătrân sau un om tânăr; un bărbat sau o femeie! N-am a şti cui să-i mulţămesc pentru patriotica, dulcea şi Dumnezeiască visare în versuri! „Doamne, Prea Sfinte Doamne, care-ai creat Pământul/Şi Muntele şi Marea, şi Soarele şi Vântul/Acum când nu ştiu încă ce zile-mi mai rămân/Dă-mi, Doamne, iar mândria că m-am născut ROMÂN!/Nu-ţi cer nici bogăţie, nici glorie, nici avere,/Pământuri, acareturi sau slavă şi putere./Un singur lucru, Doamne, îmi este de ajuns:/Să am fericirea să mor cu fruntea sus!/De ce-ai lăsat Tu, Doamne, acest popor blajin/Ce te-a slăvit de-a pururi cu cuget de creştin/Ce ţi-a’nchinat biserici în fiecare sat/ S’ajungă azi să umble cu capul aplecat?/Când astăzi totul se vinde şi cumpără pe bani,/ Când Ţara e condusă de hoţi şi şarlatani,/Ascultă, Doamne Sfinte şi ultima mea rugă:/Fă, Doamne-n Ţara asta să fiu stăpân, nu slugă!/Dă-mi, Doamne, iar tăria să lupt cu toţi duşmanii/Ce cred că sunt puternici fiindc’au furat toţi banii./Când conştiinţa tace în Ţara Românească,/ Dă Doamne, ca poporul din somn să se trezească!” Ei, ce zici, tu, cititorule!? Te rog să ţii minte şi să iei aminte la înţelepciunile şi îndemnurile din această cântare de temute vremi şi vremuri! Cuvinte pline de Dor şi de multă Jele; De deznădejdii şi întristări; De supărare, încredere şi îmbărbătare! Şi povesteşte-o şi altora ca tine, români adevăraţi! Şi dă-o mai departe, să „călătorească” pe aripile adierii vântului de Primăvară și al Sfintelor Sărbători de Paști!
Mănăstirea de lângă drum
Las în urmă Reghinul, cel care de mai bine de o jumătate de secol este onorat cu titlul de „Oraş al viorilor româneşti”, după care trenul meu accelerat trece prin gări și cantoane nebăgate în seamă, înaintând ca melcul în susul văii Mureșului, după care mă deșartă în stația feroviară a Topliţei-Române a Harghitei. O iau înapoi, la pas grăbit, până văd că de după un pâlc de falnici brazi şi arbori de tuia, se iveşte vechiul, frumosul, istoricul şi gingaşul lăcaş monahal al Mănăstirii ortodoxe „Sfântul Proroc Ilie”. De la stareţul ei, evlaviosul părinte Emilian Telcean, aflu povestea începuturilor Mănăstirii Topliţene. Memorăm spusele sale pentru a vă putea spune că ctitorul ei avea să fie un fiu al locurilor: teologul de aleasă cultură Elie Miron Cristea, născut în 18 iulie 1868, la Topliţa. Cel care avea să devină, după Unirea de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia, primul Patriarh al României Mari. Un eminent absolvent al înaltei şcoli de la Sibiu, purtătoare a numelui vrednicului Mitropolit al Ardealului, Sfântul Ierarh Andrei Şaguna (1808-1873). Beneficiind de una dintre numeroasele burse de studii ale Fundaţiei avocatului-notar Emanuil Gojdu (1802-1870), tânărul Miron Cristea studiază la Universitatea din Budapesta, unde obţine doctoratul în litere şi în filozofie, disertația sa, scrisă și rostită în limba mahghiară, constituindu-se în cea dintâi biografie referitoare la viaţa şi opera lui Mihai Eminescu. Cred că cititorul acestor rânduri lesnicios își dă seama cât de inteligent şi iscusit diplomat trebuie să fi fost „trimisul românilor văii superioare a Mureşului în capitala Ungariei”! Dovadă și faptul că spre sfârşitul timpuriu al vieţii sale pământeşti va fi primit în Academia Română ca membru plin, iar pe linie de stat acceptă să fie împovărat cu greaua şi ingrata sarcină de regent (un fel de înlocuitor al regelui), urmare a abidicării de pe tron a lui Carol al II-lea. Pentru că fiul său, Mihai, pe acea vreme era mult prea mic ca vârstă, neputând fi înscăunat Rege.
Revenind la anii tinereţei lui Miron Cristea, acesta formează stăreţia Topliţeană pe locul unui mai vechi aşezământ monahal ortodox. Iar în memoria bravilor înaintaşi ai locuitorilor satului natal-Stânceni de Mureş, ca şi în cea a bunilor săi părinţi, viitorul Întâiul Patriarh al României Mari va aduce, în anul 1910, în incinta noii mînăstiri, o prea frumoasă bisericuţă din lemn. Cea care rămăsese gătită ca o mireasă în grădina propriei case părinteşti încă din anul 1847. Peste încă două decenii de la acea primă „mutare”, acelei bisericuţe i se va alătura întreaga casă a copilăriei sale. După care a urmat, începând cu vara anului 1923, construcţia noii biserici a mănăstirii, precum şi a chiliilor călugărilor, ca şi a întregului complex gospodăresc. Dar şi amenajarea celui mai reprezentativ muzeu religios din acea parte a Ardealului-Transilvan, gazdă devenid bătrâna bisericuţă din lemn! În acelaşi an se trece la refacerea atât a picturilor, cât şi a catapeteasmei vechii biserici, sub ale căror lespezi, într-o criptă, se odihnesc părinţii Patriarhului: mama sa, Domnița şi tatăl să, George Cristea. Amintim, în treacăt, că Topliţa-Română mai are încă o mănăstire veche. Ea a fost înălţată din bârne masive de lemn pe „Dealul Moglăneşti”, din porunca Doamnei Safta, soţia Domnitorului Gheorghe Ștefan. Cel care avea să fie ”mazilit” (omorât) în data de 13 mai 1658, ca pedeapsă pentru participarea unei oştiri moldovene la campania militară a lui Gh. Rakoczi în Polonia. Soartă împărtăşită şi de domnitorul muntean Constantin Şerban.
Foarte curând după încheierea Primului Război Mondial, atât Biserica Mănăstirii „Sfântul Proroc Ilie” din Topliţa, cât şi impunătorul Monument-Cimitir de la „Gura Secului”, din vecinătatea Munţilor Călimani şi a văii Voivodeasa, devin însemne sfinte ale glorificării amintirii eroilor-martiri ai neamului românesc din toate timpurile şi din toate vremurile! Sunt două dintre importantele locuri de popas şi închinare, de la margine de drum, pentru călătorul negrăbit şi patriot. Cel care va străbate cu pasul, precum o făcuse, în vara anului 1866, adolescentinul Mihai Eminescu, în lunga şi pitoreasca depresiune montană, inspirându-i versurile „Ce te legeni codrule,/Fără ploaie, fără vânt/Cu crengile l-a pământ…”. Locuri prin care se face legătura dintre două brave şi mândre ţinuturi istorice româneşti: Transilvania şi Moldova. Iar lungul şi anevoiosul „Drum de glorie” a fost şi este presărat cu amintiri de tot felul. Puţine, foarte puţine plăcute. Însă mult prea multe dureros de triste pentru românii din această parte de ţară. Drumeagul urcă pieptiş, pornind din susul „Moglăneştiul” Topliţean, apoi străbate vecinătatea Bilborului, trece pe principala stradă a Borsecului, pentru a intra pe uliţele mari ale satelor şi cătunelor aproape în întregime româneşti: Corbu, Capul Corbului, Tulgheş şi Putna. Cu o variantă către „coada” Lacului Bicaz. Sau, prelungindu-se peste munţii Giurgeului, Călimanilor şi Harghitei, ajungând în preajma Gheorgheniului. Iar de aici, la doar o „aruncătură de băţ”, în românescul Voşlobeni!
Răşinariul, satul cu vechi şi dragi amintiri
Cândva, de mult de tot, un bătrân cantor-clopotar al bisericii celei mari a Răşinarilor Mărginimii Sibiului îmi povestea că îşi aminteşte cum, copil fiind, tare mult îi admira pe colegii săi de şcoală şi de joacă ai căror părinţi, bunici şi străbunici îşi îndemnau urmaşii să fie harnici la învăţătură şi cuminţi în ascultarea sfaturilor dascălilor şi preoţilor mândrului lor sat de munte. Iar ca dovadă că pruncii răşinărenilor respectau strămoşeasca rugăminte şi poruncă, Baciu’ Toader prinde a-mi povesti una dintre vechile şi plăcutele sale amintiri. Ia ascultaţi-o şi dumneavoastră: „De cum se intra în postul sfintelor sărbători creştine ale primăverii, draga noastră dăscăliţă ne punea pe fiecare copil să învăţăm, pe de rost, o poezie din scrierile unuia dintre fiii de frunte ai satului. Ca urmare, aveam de învăţat, cu toţii, la un loc, 25 de poezii. Apoi, după o vreme, doamna învăţătoare ne asculta recitând, unul câte unul, de faţă cu toţi ai clasei, alegând câte-o strofă-două din fiecare poezie, pentru a pregăti serbarea şcolară dedicată cinstirii zilei de naştere a poetului Octavian Goga, consăteanul nostru drag. Şi cum acea zi de sărbătoare a poeziei şi a primăverii cădea în data de 1 aprilie, curtea acelei mândre şcoli pe care Mitropolitul Ardealului, Sfântul Andrei Şaguna, a înzestrat-o cu hramul de cinstire al „Bunei Vestiri”, acea curte era, de fiecare dată, neîncăpătoare pentru mulţimea doritorilor de a ne vedea îmbrăcaţi în haine româneşti, recitând poezii, acompaniaţi de cel mai vestit diplaş al Prisloplui, cătun situat la doar o palmă de loc de Răşinari. Aşa se face că gătând 7 clase primare am reuşit să învăţ şi să pricep nu numai poeziile care îmi reveneau mie pentru a le recita, dar şi cele ale colegelor şi colegilor mei de clasă. Şi cu toate că am trecut pragul a 90 de ani de viaţă, pe unele dintre ele încă le mai ţin minte şi acum”. Dovadă că atunci când dau să ne despărţim, numai că-l văd pe Moş’ Toader că îşi coboară privirea peste filele îngălbenite ale unui caiet cu părăţele din clasa a 4-a, cu scrisul stângaci al creionul chimic, recitând-mi cu glas domol şi răguşit: „Bisericuţă din Albac,/Tu eşti al vremurilor semn,/Tot bietul nostru plâns sărac/E-nchis în trupul tău de lemn”; „Rătăcitor, cu ochii tulburi,/Cu trupul istovit de cale,/Eu cad neputincios, stăpâne,/În faţa strălucirii tale/În drum mi se desfac prăpăstii/Şi’n negură se ’mbracă zarea,/Eu în genunchi spre tine caut:/Stăpâne-orinde-mi cărarea!”; „La voi aleargă totdeauna/Truditu-mi suflet să se ’nchine;/Voi singuri străjuiţi altarul/Nădejdii mele de mai bine./Al vostru-i plânsul strunei mele:/Creştini ce n’aveţi sărbătoare,/Voi cei mai buni copii ai firii,/Urziţi din lacrimi şi sudoare…În coapsa grăitoarei mirişti,/De vreme plugul vostru ară;/E primăvară pe câmpie/Şi ’n ochiul vostru-i primăvară…Şi nimeni truda nu v’alină,/Doar’ unul cerului părinte,/De sus, pe frunte vă aşază/Cununa razelor lui sfinte”; ”…Eu plâng atunci, căci tu-mi răsari în zare,/A vremii noastre muceniţă./Copil blajin, cuminte prea de vreme,/Sfielnică, bălaie dăscăliţă.”
Urându-i să aibă parte, în continuare, de sănătate şi de multă minte limpede, l-am rugat pe baciu’ Toader să-mi spuie titlurile poeziilor „răsfoite” cu privirea sa clară, după care am prins a nota: „Bisericuţa din Albac”, „Poveste veche”, „Rugăciunea”, „Plugarii” şi „Dăscăliţa”.
Notă: Ca de obicei, în fiecare întâi a lunii aprilie, Răşinariul şi locuitorii lui, de împreună cu rudele lor din Sibiu, cinstesc memoria lui Octavian Goga, la aniversarea zilei sale de naştere, fiind gazdele ospitaliere ale unor manifestări religioase şi culturale omagiale, la care adeseori iau parte și urmaşii direcţi ai poetului. Numai că de data aceasta avea să lipsească nu numai stră-strănepoata poetului, regretata actriță Ilinca Tomoroveanu dar și soțul acesteia, actorul Traian Stănescu, împreună cu fiul Mihai și cu nepotul Rareș.
Vineri, 12 martie 2021, ora 8,35.
Aflată în fața microfonului Postului Național Radio România Actualități, una dintre colegele mele în ale radiofoniei profesioniste, îl intervia, prin telefon, pe deputatul UDMR, Barna Tanczoș, actualul Ministru al Mediului, Apelor și Pădurilor. Evident că era întrebat ba de una ba de alta, nu și dacă măcar în acea zi internațională, denumită „Vinerea Verde”, se va opri jaful din pădurea româneacă. Nu de alta, dar mă aflam în tren și trecând pe lângă cele două mari fabrici austriece „de tocat lemnul românesc”, de la Sebeș-Alba, am numărat 25 de mari auto-trailere care descărcau bușteni. Și închipuiți-vă că Concernul Holzindustrie Schweighofer mai are tot așa ceva și în centrele silvice și forestiere montane Reci-Covasna și Rădăuți-Suceava. Înmulțiți 75 autotrailere a câte 40 de mc fiecare, în medie, și veți constata că în nici o oră pe poarta acelor fabrici austriece din România intră arborii a nu mai puțin de 50 de hectare de pădure bătrână! Aflu că de la 31 ianuarie 2021 a devenit operațional un nou sistem electronic pentru stoparea marelui jaf din pădurea românească, sistem denumit: SUMAL DOI ZERO. În sensul că el, dacă nu este dereglat de rău voitori, ar putea înregistra absolut tot ce se petrece în pădurile țării. De la marcatul arborilor în picioare și tăiatul acestora și până la transportatul lor la locul de depozitare sau de prelucrare. Și indiferent dacă masa lemnoasă provine din gestiunile ocoalelor silvice de stat sau din cele private. Mai adăugați, la toate acestea, și presupusa contribuție a pădurarilor cinstiți și profesioniști, a raderelor rutiere, a dronelor și a așa-zișilor gardieni silvici ! Și totuși, la cât de furată și de distrusă a fost și încă mai este pădurea românească, mi-se pare enorm de mult că în acest an vor fi exploatați 18 milioane de metri cubi de masă lemnoasă. Nu de alta, dar din nou se va depăși cu mult puterea de creștere și de regenerare naturală a pădurilor. Iar față de cât de mult s-a defrișat, prin tăieri neselective, ci în masiv, este mult prea puțin să faci împăduriri de primăvară, în întreaga țară, pe o suprafață de nici 20.000 de hectare!
Poetul Hristea (Nichita) Stănescu (n.31 martie 1933, Ploieşti-d.13 dec. 1983, Bucureşti)
„56 de ani voi trăi, asemenea Colosului din Rhodos!”, încerca Nichita să anticipeze durata vieţii sale, într-unul dintre versuri. Numai că din păcate, atât pentru el, cât şi pentru cultura română, nici măcar atâta nu a trăit, trecând la cele veşnice nu numai cu şase ani mai devreme, dar şi în deplină putere de creaţie. Şi cu toată scurtimea vieții sale, el avea să rămână în istoria literară a neamului său românesc ca un poet unic în felul lui. Atât prin gândirea filozofică, cât şi prin surprinzătoarea sa artă de a îmbina şi mânui cuvintele vorbite şi scrise.
Aşadar, miercuri, 31 martie, se împlineau 88 de ani de la nașterea celui care a spus: „A venit îngerul şi mi-a zis: de atâta amar de vreme te veghez ca să ajungi om de ştiinţă şi tu până acum n-ai inventat nimic! Cum să nu; am inventat; numai că ştiinţa pe care am creat-o este atât de subtilă, încât uneori se confundă cu firescul. Ea se numeşte hemografie, adică scrierea cu tine însuţi”. Apoi, continuă în aceeaşi notă distinctă şi inteligentă: „A vorbi despre limba în care gândeşti, este ca o sărbătoare. Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se cheamă, de aceea, pentru mine, iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine, izvorul izvorăşte, de aceea, pentru mine, viaţa se trăieşte”. „Am cunoscut pe cineva care vedea electricitatea. Cineva m-a cunoscut pe mine care cunoşteam cuvintele”. „El îmi spuse:/scrisul e un mod de a încetini gândirea,/de a desena primitiv/chipul fiinţelor fără chip”. „Acel cuvânt îl visez/care a fost la începutul/lumilor lumii,/plutind prin întuneric şi despărţind/apele de lumină”. „Tu, atât apuc să strig, tu/şi cuvântul începe să se vadă/încet, încet, cum se vede lăsarea de noapte,/cuvânt din două litere: tu”. „Stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte/lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart/fluviul rece de delta fierbinte”. „Cine eşti tu, cel care eşti,/şi unde eşti, când nimic nu este?”. „Litere cu caracter literar am scris cred încă de la 6 ani, evident fără umbră de conştiinţă literară, ci suflat de vântul poeziei populare şi lăutăreşti care bântuia atât de vehement prin oraşul meu de baştină”. (n.a.Ploieşti) „Întâmplările mele ţin minte întâmplările mamei mele care ţin minte întâmplările tatălui ei”. „Eu fac parte din categoria luptătorilor pe care nu-i intimidează ceea ce nu ştiu de la părinţii lor şi nici ceea ce părinţii lor nu au ştiut de la părinţii lor”. „Au făcut un chip al tău din cuvinte,/te-au desenat inimă şi ţi-au dat forma lui A.(…) Voi alerga deci din toate părţile/deodată/după propria mea inimă voi alega”. ”Eminescu: Atâta să nu uiţi,/că el a fost un om viu,/viu,/pipăibil cu mâna (…) Atâta să nu uiţi./Numai atât/că El a trăit,/înaintea noastră…/Numai atât.”
Notă: Câteva mărturisiri mai personale. După un an de la debutul meu profesional ca dascăl suplinitor la Şcoala Generală din Nocrich, satul natal al baronului sas, sibianul prin adopţie Samuel von Brukenthal (1721-1803), în vacanţa mare a anului 1953 m-am trezit în oraşul Ploieşti „elev-învăţăcel” în ale pedagogiei copilului şcolar. Eu însuşi părând la chip şi la minte un copil ceva mai măricel, având doar vârsta de 18 ani împliniţi. Erau tocmai zilele Festivalului Mondial al Tineretului şi aveam în grijă, la Snagov, 50 de elevi-pionieri din două ţări socialiste: Republica Populară Cehoslovacia şi Republica Democrată Germană. Ţin minte că într-una din acele zile i-am adus cu autocarul la Ploiești pe pionierii detașamentului de care răspundeam, pentru a vizita, între altele, „Muzeul Ceasurilor şi Orologilor lumii”. Se nimerise să ascultăm explicaţiile ghidului împreună cu un grup de tineri localnici. Între ei şi un băiat tare frumuşel la obraji şi liniştit în gesturi. Aproape timid. Cu părul lung, răsfirat peste umeri, cu faţa-i zâmbitoare, luminată de doi ochi mari şi căprui spre albăstrui. La sfârşitul periplului muzeal mi-a cerut voie să îl las să facă schimb de adrese cu un unul dintre pionerii pe care îi însoțeam. Ţin minte că acel băieţel era din Leipzig. Conversau împreună într-o engleză combinată când cu o fărâmă de germană, când cu puţină rusă și franceză. Aşa aveam să aflu că se numea Nichita Stănescu. Recunosc că mulţi ani după aceea nu mai auzisem mai nimic nici despre el şi nici despre Nicolae Labiş, colegul său, de mai târziu, la aşa zisa „Şcoală de poeţi” din Bucureşti. În schimb, aveau să ştie de numele şi de reuşitele lor poetice cei mai valoroşi şi exigenţi critici literari şi scriitori consacraţi din acele îndepărtate timpuri, între care: Mihail Sadoveanu (1880-1961), Tudor Arghezi (1880-1967), George Călinescu (1890-1966), Zaharia Stancu (1890-1966), Dumitru Perpessicius (1891-1971), Constantin Noica (1909-1987) și Ovidiu Crohmălniceanu (1921-2000). Numai ingnorantul de mine nu aflasem mai nimic despre ei şi opera lor! Când am dat să mă dezmeticesc din puţinătatea minţii mele eram fie prea înaintat în vârstă, fie prea bătrân! Dovadă că în viaţă omul mereu învaţă şi moare tot neînvăţat!
Preotul-universitar sibian Constantin NECULA: „Postim pentru că așteptăm să ne întâlnim cu Domnul. Cel înviat. De aceea, îmi îngădui să vă spun: Postiți zâmbind! Postiți cu dragoste! Postiți cu bucurie! Vă rog să vă concentrați pe icoane, nu pe ecrane de televiziune. Să vă concentrați pe cuvinte, nu pe vorbărie. Pe rugăciune, nu pe bârfă, nu pe ură, nu pe minciună, nu pe delațiune duhovnicească. Să vă concentrați pe ce ne-a dat Hristos mai de preț: așteptarea Învierii!”. „Suntem chemați să nu fim ca Adam și Eva, dar până la urmă să fim după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”
Ioan Vulcan-Agniteanul
