În versul „Nu credeam să-nvăţa muri vreodată…,” din prima strofă a poeziei ”ODĂ”, găsim ilustrată desăvârşita armonie poetică a versificării a două verbe şi a unui singur adverb; o ilustrare a înaltei măiestrii poetice a lui Mihai EMINESCU şi a profundei sale gândiri filozofice.
Erau orele amiezei zilei de duminică, 2 octombrie, a îndepărtatului an 1938. O zi despre care se spune că ar fi fost prefaţată de o dimineaţă brumărie şi ceţoasă, urmată de o timpurie ivire pe cer a
blândului soare autumnal.
Curând după încheierea în bisericile românilor a sfintelor slujbe duminicale, numeroşi ardeleni, munteni, olteni, bănăţeni şi maramureşeni şi-au dat întâlnire în jurul unei mici coline din mijlocul acelui
parc sibian. Se adunase o mulţime de oameni din toate categoriile sociale. Cu toţii dornici să asiste la dezvelirea şi sfinţirea bustului din bronz arămiu, înfăţişând chipul frumos şi gânditor al poetului.
Într-un astfel de cadru sărbătoresc avea să se desfăşoare acel mult aşteptat şi bine-meritat demers cultural-festiv şi religios. O iniţiativă motivată şi susţinută nu numai de faptul că sibienii şi mărginenii l-au avut ca oaspete drag, în repetate rânduri, pe poetul-adolescentin Mihai Eminescu, dar şi că unul dintre fraţii acestuia a urmat studiile înalte militare în Garnizoana Imperială Austro-Ungară a Hermannstadt-ului.
Dar şi că viitorul lui bun prieten şi confrate în ale scrisului, nuvelistul-poet Ioan Slavici (1848-1925), a activat o
vreme în Sibiu. Acel omenos bănăţean care a avut marele merit de a fi „salvat” de la înstrăinare, sau chiar de la o pierzanie definitivă (curând dupămoartea poetului), a acelui „ascunziş”, ferecat în încuietori, al vechiului său „cufăr” din scânduri de lemn, depozitar al unor nebănuite comori literare şi netăgăduite dovezi ale erudiţiei enciclopedice a poetului. Erau acele comori ale deşteptului său cap şi ale frumosului său scris de mână, folosind pana de gâscă ascu- ţită şi înmuiată în cerneală. Acel rod al creaţiei sale literare fusese denumit, de către cultul, exigentul ironiculşi răutăciosul critic literar, Titu Maiorescu (1840-1917), „Caietele Eminesciene”.Şi tot măriei-sale, domnului Ioan Slavici, trebuie să-i mulţămim că a avut fericita inspiraţie şi marele curaj de a tipări, în Sibiul anului 1884, cel dintâi număr a ceea ce avea să fie, mereuşi mereu, actualul prestigios ziar cotidian „Tribuna”.
Ca urmare, ar trebui spus că generaţii întregi de admiratori ai operei lui Eminescu, din această parte de ţară, au simţit nevoia să-i eternizeze atât numele cât şi renumele.
Iar frumoasele şi creştineştile lor gesturi simbolice sunt tot atâtea pilduitoare dovezi ale lăudabilei simţiri româneşti şi ale patrioticei mândrii naţionale. Mărturie stând atât înscrisurile româneşti ludative
aşternute pe puţinele plăci memoriale din Sibiu, cât şi acordarea numelui de Mihai Eminescu unor şcoli şi străzi din cele opt municipii şi oraşe sibiene. Gesturi nesingulare de eternă neuitare a memoriei mult îndrăgitului poet. Pentru că ele aveau să fie întregite şi de permanenta expunere a unor fotografii-document şi a unor foarte reuşite portretizări-picturale, precum cele cu care se mândresc generaţiile de elevi şi de dascăli ai Şcolii
Gimnaziale „Aurel Decei”, din comuna sibiană şi mărgineană Gura Râului, precum şi vrednicii custozi ai „Casei-Memoriale” a familiei poetului Octavian Goga (1881-1938) din Răşinari. Bunii şi credincioşii săi bunici şi părinţi găzduindu-l, două zile la rând şi tot atâtea nopţi, pe chipeşulşi cumintele copil-vizionar al vremurilor sale şi ale celor care au urmat şi vor mai veni. O fericită întâmplare, petrecută în vara spre spre toamna anului 1866. Şi să mai adăugăm la toate aceste dovezi de stimă şi preţuire chiar şi numai faptul că unele dintre marile biblioteci publice de pe meleagurile sibiene deţin, în fondurile lor documentar-beletristice şi istorice, atât ediţii princeps din volumele poeziilor eminesiene, cât şi o serie de
manuscrise purtând semnătura autografăa poetului. De unde şi îndemnul neastâmpărului meu de a încerca, din când în când, să desluşesc înţelesurile greu de înţeles ale unor astfel de mărturii, după care mă surprind că nu mă mai satur în a admira bustul din bronz-arămiu al lui Eminescu, expus în amintitul parc sibian. O desăvârşită operă sculpturală în care este eternizat, peste timpuri de liniştitoare paceşi înţelegere între oameni,
chipul bravului cărturar român. Deopotrivă gânditor profund şi poet cuminteşi cu multă minte. Şi nu vreu să mă laud şi nici că vreu să te mint, dragă cititorule, dar de fiecare dată las la plecare, pe pervazul rece al soclului, feştila aprinsă a unei candele-tricolore, iar lângă ea, un nebăgat în seamă firicel de floare albastră. După care mă „răstesc”, în gând, la mult prea leneşa mea minte şi memorie obosită, ca nu cumva să uite a mă retrimite, din nou, peste numai câteva zile, în Parcul „Sub Arini”. Nu de alta dar, bine ar fi să ţinem minte că sâmbătă, 2 octombrie, se împlineau 82 de ani de când era dezvelit şi sfinţit acel superb bust, creaţie a talentatului sculptor Radu Moga-Mânzat, sibian prin adopţie, trăitor între 8 octombrie 1906 şi 5 mai 1950. Mormântul odihnei sale veşnicefiind situat în cimitirul oraşului Brad. Săpat, însă, nu mai
devreme de a fi modelat, cu mânile sale pricepute, precum şi cu închipuirea sufletului său sensibil, chipul lui Avram Iancu (1824-1872), de deasupra mormântul acestuia. Deopotrivă umbritşi protejat de „Gorunul lui Horea” de la Ţebea.
Cu necesara precizare că orăşelul Brad, de pe malurile Crişului Alb, încă mai este considerat nu numai „Scutul-fanion al moţilor Munţilor Apuseni”, dar şi depozitarul simbolic al amintirii bogatului aur al dacilor regelui Decebal şi al împăratului roman Traian!
Şi, în sfârşit, ajungând la capătul acestor mult prea multe gânduri scrise, să-mi îngăduie tolerantul cititor să-I dezvălui şi succinta desfăşurare a emoţionantei festivităţi, din acele îndepărtate timpuri. Iar pentru a o face, cât mai adevărată cu putinţă, a trebuit să lecturez nu numai câteva fragmente din paginile presei sibiene din acele vremuri, dar şi să apelez la parcurgerea fugară a însemnărilor unor martori oculari. Şi, astfel, am reuşit să aflu că 2 octombrie 1938 a fost ziua unei duminici dintr-o frumoasă toamnă ruginie şi că pe aleile frunzelor veştegite ale vrâstnicilor arţari, goruni, stejari, tei, salcâmişi castani se plimbau grupuri, grupuri de pelerini care se opreau din mersul lor pentru a admira bustul poetului şi a asculta vorbele nemaiauzite, înţelepte şi pline de farmecul rostirii romancierului Cezar Petrescu (1892-1961), poetului Ion Minulescu (1881-1944), medicului Valeriu Bologa (1892-1971), fruntaş al Asociaţiunii Transilvane ASTRA, profesorului năsăudean Sever Pop (1901-1961), primarul de atunci al Sibiului, dar şi al profesoarei-scriitoare Ecaterina Săndulescu (1902-1986 ?), una dintre autodeclaratele muze de inspiraţii poetice şi filozofice ale lui Tudor Arghezi (1880-1967) şi Lucian Blaga (1895-1961). Printre ceilalţi invitaţi de seamă puteau fi remarcaţi: inteligentul istoric în domeniul religilor popoarelor lumii, Mircea Eliade (1907-1986), tânărulşi chipreşul filozof Constantin Noica (1909-1987), mult admiratul scriitor Ionel Teodoreanu (1896-1954), autorul romanului „La Medeleni”, precum şi Vladimir Streinu (1902-1970), reputatulşi mult temutul critic literar al scrisului tipăritşi necezurat din acea înfloritoare perioadă intelectuală interbelică.
Notă: Aşadar, precum aţi putut citi (sau chiar vedea, cu imaginaţia ochilor minţii şi sufletului dumneavoastră),
cam aşa era cinstitămemoria lui Mihai Eminescu în acele vremuri de puternică emulaţie culturală şi de înflăcărat patriotism românesc! Nu ca acum, când doar mimăm bucuria adevăratei culturi! Aceste vremuri de beteşugurişi de alte răutăţi între oameni fiind mai sumbre ca oricând, iar timpurile nu numai prea grăbite, dar şi supărător şi temător de imprevizibile şi de derutante! Dovadăcă, tot mai des şi tot mai stridente se aud vocile răguşiteşi piţigăiate ale contestatarilor lui Eminescu şi operei sale. Acele voci care mustesc de ură şi de incultură! Îmi reamintesc cât de blând şi înţelept le spunea acestora regretatul „Gânditor din Păltiniş”,filozoful Constantin Noica: ”Dacă nu-l iubiţi peEminescu şi nu puteţi a-l înţelege, lăsaţi-l să doarmă în pace, măcar pentru o vreme!”
Din scrierile unor vechi cărturari ai neamului românesc
Se spune cum că Nicolae Iorga (1871-1940), după ce a ajuns mare învăţat şi academician, la un moment dat a avut neinspirata idee de a împărţi istoria neamului său cel românesc în patru perioade distincte. Însă toate referitoare numai la ţinuturile Munteniei şi Moldovei. Şi anume;
- Cea de neatârnare, care
ajunge până în anul 1500; - Cea de aservire faţă de turci (1550-1720);
- Cea fanariotă (1720-1850);
- Cea modernă (n.a.de atunci, nu şi ceaimposibilă şi imprevizibilă, de
acum), în care cine ştie cât şi cum va mai dăinui România.
Pentru că aceşti oameni „moderni” ai vremurilor noastre sunt mult mai altfel decât erau cei din timpurile trecute. Puţin mai răi şi mai arţăgoşi; mult prea grăbiţi şi superficiali; teribil de fuduli şi de mândri; doar aparent mai deştepţi, însă în mod sigur mai prostănaci; mai nestatornicişi mai imprevizibili. Asemănători, în
cele rele, temutelor triburi năvălitoare: avarii, hunii, barbariişi tătarii! Şi o omisiune greu
de explicat: în acel voluminos tratat de istorie, Iorga nu aminteşte nimic nici de Ardeal, în întregul său, nici de Maramureş şi nici de Banat. Ca şi când n-ar fi existat aceste trei mari ţinuturi istorice româ-
neşti. Se prea poate că aşa erau obişnuiţi şi că tot aşa au şi rămas, pânăîn zilele noastre, regăţenii şi muntenii ilfoveni, dâmboviţenii, prahovenişi argeşeni. Adică, să facă uitate ţinuturile cu cea mai complicată, tumultoasă şi pilduitoare istorie a neamului românesc!
Atunci când lui Dinicu Golescu(n.1777-m.1830) nici prin gând nu-i trecuse săsemneze cu numele său de împrumut, acela de moşier, marele logofăt valah, pe numele său real de Constantin Radovici (n.a. din Goleştii Argeşului), mereu călătoreşteşi hoinăreşte cu caleaşca trasăde cai, minunându-se de ceea ce vede pe unde se preumbla cu criţarii de aur în buzunar. Aşa se face că ajunge în „Ermanştad” (Sibiu), în „Belilgrad”
(Alba Iulia), în „Beci” (Viena), în „Minchen” (Munchen), după care scrie în frumoasa şi
plastica limbă românească a
acelor vremuri: „Mă bucur, nădăjduind că negreşit va veni vremea întru care patria mea (n.a.Ţara Românească-Muntenia), nu zic în puţini ani, să se sămuiască întocmai cu oraşele cele mari ce am văzut, ci
măcar pasul cel dintâi să se facăspre folosul obştei”.
Notă: Ce ziceţi de un astfel de scrib-maestru, ar fi avut loc în mult prea aglomerata şi pestriţa actuală Uniune a
Scriitorilor din România?!
Maria Rosetti (1819-1893) a fost prima femeie ziaristă din presa românească. Cu precizarea că era scoţiană de origine, prin tatăl său, precumşi franţuzoaică, prin mama sa. Tatăl Mariei fiind, o vreme, consulul Angliei în România.Şi cu toate originile sale străine, ea participă activ, alături de soţul ei (omul politic C.A. Rosetti (1816-1885), la Revoluţia de la 1848 din Muntenia, precum şi la înfăptuirea Unirii Principatelor Române,
din 24 Ianuarie 1859. Un succint pasaj, din volumul apărut în anul 1893, cuprinzând
o sinteză a scrierilor sale:
„După mine, oricare ar fi convingerile politice ale
individului, cred cu stăruinţă că cea mai mare, cea mai de căpetenie ştiinţă pentru cel care voieş-
te a deveni om adevărat, este a învăţa să se guverneze pe sine”. Şi cum trăise şi scrisese în acele vremuri
îndepărtate, de mare efervescenţă politică şi de nestăvilit elan patriotic (spre exemplu: era atăt pe timpul lui Alexandru Ioan Cuza cât şi a urcării pe tron a regelui Carol I),
Maria Rosetti spune că „… cu voia lui Dumnezeu, n-a
mai rămas de înfăptuit decât independenţa deplină şi creşterea ţării pe vechile fruntarii ale lui Mihai Viteazul… Le spun mamelor copiilor că nimic pe această lume nu e mai preţios decât binele şi fericirea ţării şi a poporului. Poporul nu poate fi fericit dacă trăieşte înafara ţării”. Cei care i-au urmat, în ale scrisului literar şi a celui gazetăresc, a acestei brave femei (scoţiană-franţuzoaică prin origine şi mare româncă prin şedere în ţara ei de adopţie), vor continua gândurile sale spunând că acele generaţii şi-au văzut, cu ochii
lor, îndeplinit fiecare vis: Mica Unire de la 1859; Independenţa de Stat a României, în urma războiului din
1877-1878, şi Întemeierea Regatului la 10 Mai 1881, anticipând înfăptuirea, la Alba Iulia, peste 37 de ani, a României Mari, de la 1 Decembrie 1918.
PS: Undeva, în recenzia de prezentare a acelui volum al scrierilor selective ale Mariei Rosetti, unul dintre gazetarii de prestigiu, din acele îndepărtate vremuri, Ioan Rusu-Şirianu (1864-1909), rudăapropiată şi consătean cu scriitorul bănăţean Ioan Slavici (1848-1925), scrie: „… poetul cântă luna, stelele, soarele, aurora şi Polca. Făcut-ai, domnule, ceva în memoria eroilor României? Un ceva care să fie înţeles de toată lumea, cum:
„Astfel e Românul şi Român sunt eu/ Sub jugul barbar nu-mi plec capul meu!/-Nu, copilul meu!!/ Este un adormit: deşteaptăţi-l!”l
În urmă cu 2571 de ani…,
venea pe lume cel care va fi numit Kong Fu Zi (Marele Maestru Kong; născut în 9 octombrie 552, înainte de Hristos), latinizat de călugării iezuiţi cu numele de Confucius, supranumit, în secolul al VIII-lea d.Hr., în timpul Dinastiei Tang:
„Împăratul Civilizaţiei Chineze” Câteva dintre înţelepciunile sale: „Omul adevărat nu este încăpăţânat, dar
e de neclintit când are Dreptate”; „Poartă-te cu respect faţă de omul din popor, ca
şi când ar fi la o ceremonie festivă; „O armatăpoate rămâne fără comandant, dar omul nu poate trăi fără voinţa sa”; „Aminteşte-ţi mereu de bătrâneţile părinţilor. Îţi pot da bucurii dar şi pemanente griji”; „Fii aspru cu tineşi iertător cu ceilalţi şi aceştia nu vor putea să nu te îndrăgească”; „Înţeleptul nu preţuieşte omul doar după simpla vorbă, dar nici nu nesocoteşte povaţa doar pentru că nu-I place cel ce-o rosteşte”.
Ioan Vulcan-Agniteanul
