Măicuța din Săliște care a ajuns erou de război

Marina Hociotă a fost considerată a doua Ecaterina Teodoroiu a primului Război Mondial. Era din Săliște, dar își părăsise localitatea de baștină din pricina asupririi maghiare. A fost măicuță în Moldova și a devenit erou de război. La numai 20 de ani.

Despre viața ei a scris inclusiv Mitropolitul Ardealului, ÎPS Antonie Plămădeală, din timpul când era încă episcop-vicar patriarhal.

Două certificate de naștere

Marina Hociotă s-a născut la 24 august 1896, în Săliște. A avut două certificate de naștere, unul redactat în maghiară și al doilea în română. În actul maghiar, numele ei era Marianna, iar între paranteze era trecut cel românesc – Marina. Părintele ei era cioban, sau așa cum era trecut în acte, „econom de oi“. Când s-a născut Marina, tatăl avea 40 de ani, iar mama 32. Nu a avut parte de prea multă dragoste din partea părintelui ei, care a decedat când avea ea 12 ani. Marina termina atunci clasa a IV-a primară, cu calificativul „bine“, la toate materiile.

Plecarea la mănăstire

„Sunt născută la Săliște, lângă Sibiu, unde am stat până la vârsta de 14 ani, când am plecat la mănăstire, din cauza prigoanei ungurilor, care ne-au lipsit de libertatea de a vorbi limba maternă în școală unde numai în limba ungurească… Am stat la Mănăstirea Văratec zece ani. Acolo am fost călugăriță“, spunea sălișteanca, despre începutul călugăriei sale.

Pentru că era minoră, la intrarea în călugărie, a avut nevoie de consimțământul mamei. La 10 decembrie 1914, văduva Ana Hociotă, asistată de un notar ca martor, își dă consimțământul pentru plecarea ei la mănăstire. Cum nu știa să scrie și să citească, văduva a semnat actul cu o simplă apăsare de deget. La acea oră, fata era deja în Moldova.

La Văratec

Primul popas al Marinei Hociotă a fost Mănăstirea Văratec. Era un obicei ca ardelenii și ardelencele care se călugăreau să stea mai mult prin Moldova, la mănăstirile de aici. Mitropolitul Ardealului, Înalt Prea Sfinția Sa Antonie Plămădeală (foto) a găsit și o explicație pentru „migrarea“ monahilor din Ardeal în Moldova.

„După uniația din 1700, presiunile asupra ortodocșilor din Transilvania, din partea catolicismului sprijinit de Habsburgi, s-a întețit tot mai mult, până când, în jurul anilor 1762, generalul Bucow a dărâmat cu tunurile toate mănăstirile ortodoxe care n-au vrut să treacă la uniație și a împrăștiat pe toți călugării și călugărițele ortodoxe. Încă de atunci, toate vocațiile transilvănene pentru monahism s-au dirijat spre munți, în Moldova și Țara Românească. Numărul maicilor din Transilvania, de la Agapia, Văratec, Țigănești, Pasărea, Hurezi, ca și al călugărilor de la Sihăstria, Neamțu, Cozia, a fost întotdeauna destul de mare. Vestitul stareț de la Sihăstria, Ioanichie Maroi, mort după al doilea război mondial, era din Zărnești“, arăta Antonie Plămădeală, în articolul dedicat eroinei din Săliște.

Maica Mina

Marina Hociotă a mai avut un motiv pentru a pleca la mănăstirea Văratec. Acolo se afla atunci maica Melania Cruțiu, sora mamei sale. Potrivit tradițiilor care existau la acea vreme în mănăstirile idioritmice de maici, Marina a trebuit să muncească în casa mătușii sale. Noviciatul a durat patru ani. După aceasta, a primit numele de călugărie Mina și a devenit măicuță. Fotografiile din acea vreme o arată drept o tânără frumoasă, cu trăsături fine, chiar distinse. Cu timpul, maica Mina s-a maturizat și a căpătat aerul unei intelectuale.

Ordinul de mobilizare

La izbucnirea războiului, Marina avea 20 de ani. Era la vârsta tuturor posibilităților. Tocmai urmase cursul de surori de caritate. Flacăra spiritului român nu se stinsese niciodată în sufletul ei. Nu uitase că este ardeleancă, nu uitase că rudele ei se aflau în Imperiul Austro-Ungar. S-a înrolat. Ordinul de mobilizare generală a fost lansat. La Mănăstirea Văratec a ajuns și ordinul pentru Mina Hociotă. Era detașată la spitalul comitetului regional din Tecuci. De altfel, ea trebuia să se prezinte la Prefectura județului Tecuci, în caz de mobilizare.

În ordin se prevedea că „Aveți obligațiunea ca, imediat ce din publicațiuni sau trâmbițări, veți afla că s-a ordonat mobilizarea, să vă prezentați la Comitetul Regional de Acțiune (Prefectura Tecuci)“. Trebuia să se prezinte în fața medicului colonel C.I. Vicol.

Războiul

Sălișteanca a fost soră de caritate la spitale de campanie. A ajutat și a îngrijit soldații răniți, indiferent de originea lor. Nu a pregetat nici să acorde ajutor răniților care nu erau din tabăra ei. În 1917, sora Mina este rechiziționată la spitalele din Iași, printr-un alt ordin. Ordinul de serviciu numărul 35 prevedea ca sibianca să se prezinte la spitalul amenajat la Seminarul catolic din capitala Moldovei, iar ordinul era valabil până la 1 aprilie 1918. Avea părul tuns scurt, ca un soldat, și purta uniforma militară. I se prevăzuse acest drept prin autorizația 671/1916. Nu a stat prea mult la Iași. A plecat de acolo direct pe front.

În linia întâi

Marina Hociotă s-a aflat în spatele combatanților care au strigat „Pe aici nu se trece“. A lucrat în spitalul de campanie de la Oituz. Acolo unde erau aduși foarte mulți dintre răniții care au dat glorie liniei Mărășești – Mărăști – Oituz, acolo unde a lucrat ca soră de caritate și regina Maria. A alinat suferinzii cu vorba și cu fapta. A trebuit să vadă ororile războiului de la început, până la final. Mâini amputate, picioare sfârtecate de gloanțe, schije înfipte în cap, sânge peste tot, soldați care se zbat între viață și moarte. Nu s-a dat la o parte de la nimic. Și-a făcut datoria de femeie, de soră de caritate și pe cea de româncă. A renunțat la visele ei de tânără la 20 de ani, pentru a-și ajuta semenii.

Sublocotenent

Maica Mina a supraviețuit războiului. A trăit să vadă Marea Unire de la 1 Decembrie, de la Alba Iulia. Atunci, cea mai numeroasă delegație care a fost prezentă era compusă din concetățenii ei. Săliștenii erau cei mai mulți. Adevărați patrioți. De război îi aminteau prea puține acum. Mai avea încă pozele. Surorile de caritate erau în celebra uniformă albă, care amintea de haina monahală, dar Marina Hociotă era îmbrăcată în uniforma de militar. Cei care au cunoscut-o au declarat că ea a avut chiar gradul de sublocotenent. Acest lucru ar face ca ea să fie cea de-a doua femeie ofițer din Armata Română, după eroina de la Jiu, Ecaterina Teodoroiu.

Decorații și brevete

Eforturile Marinei au fost recompensate de statul român. Printr-un brevet al „Ministerului de Războiu“, emis în anul 1918, la finele Războiului pentru Reîntregirea Neamului, i se recunosc meritele. I se acordă Crucea Comemorativă a Războiului, pentru tot ceea ce făcuse. Nu a fost singura distincție, pentru că, în anul 1968, Maica Mina primește din partea Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România brevetul medaliei „Virtutea ostășească“, clasa I, prin decretul numărul 1005, din 23 octombrie 1968. Este de presupus că măicuța a participat și la cea de-a doua conflagrație mondială, dar despre aceasta nu există surse.

S-a stins la Argeș

Maica Mina s-a stins din viață în 1977. Se afla în comuna Valea Mare, din județul Argeș, la Mănăstirea Nămăești. Departe de casă și de prima ei mănăstire, Văratecul din Moldova. Avea atunci 81 de ani. Trecuseră încă 61 de ani de la intrarea ei în război. A îmbătrânit modest, într-o chilie de la această mănăstire, mângâindu-se cu amintirile și păstrând cu sfințenie cele câteva relicve – decorații, acte, insigne și brevete – care îi dădeau mulțumirea unui destin împlinit. A unui destin pus în slujba iubirii de neam. La 9 iulie 1977, un alt erou de pe meleagurile sibiene a urcat la cer să-și ocupe locul alături de bravii strămoși români.

Trecut patriotic

Săliștea Sibiului este unul din satele care a avut mereu locuitori cu dragoste de neam. Nu a existat acțiune patriotică în Transilvania la care săliștenii să nu fi participat sau să nu-și fi trimis reprezentanții. În 1848, în 1877, la Memorandumul de la 1892, la 1 Decembrie 1918.

Săliștea Sibiului

Despre Săliștea Sibiului se spune că datează din epoca dacică. În 1383 se numea Satul Mare al Valahilor – Magna Villa Walachicalis. În 1494, sașii îl numesc Grossdorf, iar din 1496 capătă numele de Săliște. A făcut parte din ducatul Amlașului, care a fost stăpânit de domnitorii români, încă de la Mircea cel Bătrîn. Nicolae Iorga susținea că prima carte românească în Transilvania, Catehismul de la 1554, a fost tradusă de un preot din Săliște.

Satul academicienilor

Comuna Săliște este unicat în țară. E singura așezare de dimensiuni reduse care a dat poporului român nu mai puțin de 11 academicieni. Aici s-au născut Dionisie Romano, ctitorul Bibliotecii Academiei Române, devenit şi episcop de Buzău (1806-1873), Ioan Lupaş, istoric (1880-1965), Onisifor Ghibu, pedagog (1883-1972), D. D. Roşca, filosof (1895-1980), Axente Banciu, filolog (1875-1959), Ionel Pavel, medic (1897-1991), Andrei Oţetea, istoric (1894-1977), George Topârceanu, poet (1886-1937), Ivan Nicolae (1915-1991), Mircea Banciu, chimist, Mircea Ioan Valentin Săndulescu, geolog. Tot din Săliște sunt și poetul popular Picu Pătruț și scriitoarea Ioana Postelnicu. Dintre toți cei enumerați, doar asupra istoricului Andrei Oțetea planează bănuiala că nu ar fi săliștean, ci s-ar fi născut la Sibiel.

Primul război mondial

România a intrat în prima conflagrație mondială pentru a recupera Transilvania din Imperiul Austro-Ungar. Conflictul a fost declanșat de această formațiune statală datorită asasinării prințului Franz-Iosef, în Bosnia Herzegovina, de către un student. România, deși era condusă de regele Carol I din casa de Hohenzolern – Sigmaringen, a intrat în război de partea Franței și a Angliei, împotriva Germaniei și a Austro-Ungariei. Sloganul „Pe aici nu se trece“ a fost lansat în Moldova de generalul Eremia Grigorescu, dar România a fost nevoită să se recunoască învinsă, în 1918. În urma victoriei Angliei și Franței, a intrării în război a Statelor Unite ale Americii, România a fost primită la negocierile de pace. Aici i s-a recunoscut dreptul istoric asupra Transilvaniei. Provincia română s-a unit cu țara mamă în decembrie 1918.

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*