Bătrânii noştri-n sate sunt arbori desfrunziţi, pădure fulgerată, trăsnită, arsă, mută! Ce bravi au fost! Acum doar suferinzi; umbre ruinate, într-o durere mută. Ţăranu-a fost creştinul, soldatul, talpa ţării, în satul lui clădit c-o muncă milenară.
Atunci când românii ardeleni cu greu își construiau și pictau bisericile
Dovadă adevărata odisee prin care au trecut și cele șapte biserici multiseculare pictate de doi dintre vestiții maeștri iconari-plugari ai Țării Oltului și Făgărașului: fraţii Ion şi Alexandru Grecu. Născuți și crescuți, până în anii fecioriei lor, în satul Arpașu de Jos. Devenind, apoi, cu înciudata lor voie și nevoie, fiii adoptivi și de fală ai Săsăușului sibian, cei doi au fugit peste apa Oltului, cu căruța trasă în galopul cailor, de necazul și rușinea refuzului părinților unei fete de a deveni soția unuia dintre ei. Tatăl acesteia spunând, în fața altarului bisericii din sat, că nu-și dă fata după unul care știe doar să dea cu bidineaua de var pe pereți. Numai că trecură de atunci două veacuri și un pic, iar noi tot nu ne săturăm să admirăm adevăratul miracol al acelor șapte biserici care au reușit să adăpostească, în secret, cronicile spirituale și picturale ale vieţii asuprite a românilor ardeleni din acele întristătoare vremuri de demult. Așa se face că chipurile sfinţilor, îngerilor şi apostolilor sunt nefiresc de expresive și blânde, iar sărăcăcioasele și curatele lor veşminte reproduc portul popular al ţăranilor români ardeleni iobagi, în vreme ce personajele secundare din picturi (înfățișându-i pe asupritorii răutăcioși și hapsâni ai românilor) poartă haine elegante și viu colorate. Astfel de imagini, de adevărată cronică pictată, putem admira pe zidurile interioare, precum şi pe iconostasurile altarelor bisericilor din satele sibiene Ţichindeal, Fofeldea, Săsăuş şi Ilimbav, din bazinul văii Hârtibaciului; Colun, Sărata şi Arpaşu de Jos, de pe streaşina împădurită a Munţilor Făgăraş. Așadar, în acele vremuri, de aspră prigoană socială şi naţională a românilor ardeleni, trebuia să îți asumai un mare risc atunci când îndrăzneai să construieşti şi să pictezi propria ta biserică. Indiferent dacă era cult creștin ortodox sau greco-catolic! Mărturie stau documentele scrise din care aflăm că o astfel de creştinească lucrare se făcea în mare secret faţă de autorităţi. Se pare că numai într-un singur caz nu se adevereşte acea tristă realitate a acelor timpuri. Este construcţia și pictarea, pe fond gălbui, a bisericii cu hramul „Sf.Vasile cel Mare” din satul Fofeldea, aşezarea natală a cărturarului-academician-revoluţionar August Treboniu Laurian (1810-1881), la înălţarea ei lucrând, între anii 1804-1808, alături de localnici, şi patru meşteri din breslele săseşti ale cetăţii medievale a Sibiului: Thomas, Kristian, Andreeas şi Kraus. Încă o dovadă că solidaritatea umană funcţiona chiar şi în acele vremuri de restrişte pentru românii ardeleni!
Curajosul și cumintele cal singuratic al bravului erou
În micul cimitir al românilor credincioşi din vecinătatea bisericii satului sibian Bruiu se află un mormânt cu sicriul gol și putrezit, iar la căpătâiul lui stă crucea-monument a eroului local Gheorghe Gherghel. Fiu de ţărani români înstăriţi, născut în anul 1916. Bravul fecior avea să fie răpus de un glonte rătăcit în luptele din Munţii Tatra ai Cehiei, din iarna spre primăvara anului 1945. Numai că în legătură cu acele două însemne funerare localnicii aveau să ţese în jurul lor legenda unei incredibile întâmplări adevărate. Cea care glăsuiește cum că acel fiu de ţărani făcea stagiul militar la cavalerie, iar pe acea vreme era obligatoriu ca pe front să călăreşti propriul tău cal, luat din grajdul casei părinteşti. Pentru ca el să te cunoască bine, dar și să te iubească și asculte. Şi cum în apropierea datei încheierii celui De-al 2-lea Război Mondial amintitul călăreţ a căzut în luptele crâncene din acei îndepărtați munţi, vestea oficială a morţii sale va ajunge în sat târziu de tot. Nu însă şi credinciosul său cal! Pentru că murgul său se înapoiase în ograda părinţilor bravului erou după nici o lună de la încheierea conflagraţiei mondiale. Străbătuse drumuri ocolitoare numai de el ştiute, „călătorind” singur și cu şaua în spate, cale de aproape 2000 de kilometri! Nelăsându-se prins nici de cehi, nici de slovaci, nici de unguri şi nici de români! El a venit acasă de unul singur vestind, astfel, satului şi părinţilor stăpânului său călăreț cum că trista veste era adevărată! Deshămând calul obosit de atâta greu și lung drum, părinții călărețului-erou aveau să găsească, pitite sub şa, două scrisori. Una adresată tatălui și mamei sale, iar o alta, de dragoste, pentru logodnica lui, Florica, fiica soţilor Ana şi Ion Cernea! Unul dintre nepoții acestei fete devenind, cu timpul, preot paroh în Agnita mea natală.
Ilarie Chendi (1871 – 1913)
Se naşte la 25 iunie 1871 în satul Dârlos, de lângă Mediaş, așezarea din care avea să se ivească în lume și distinsul medic-academician Ioan Moraru, laureat al Premiului Nobel pentru pace. Era singurul copil al soţilor Eliza şi Vasile Chendi. Tatăl său fiind nu numai un preot-paroh deosebit de cult, dar și având dumnezeiescul dar de a ști să vorbească în pilde creștine cu toți cei care își făceau răgaz să-l asculte, în vreme ce mama sa era o demnă urmașă a unor vestiţi cărturari-patrioţi ardeleni. La vârsta de nici un an, Ilarie rămâne orfan de mamă și ca urmare va fi crescut, educat şi ocrotit de bunicii săi materni din satul mureşean Bandu de Câmpie: Ana (Balint) şi Iosif Hodoş (1829-1880). Și ce curioasă și benefică întâmplare pentru micul băiețel, însetat de învățătura poveștilor scrise pe hârtia vechilor hrisoave. La o depărtare de numai un pinten de deal şi de o mică vălicică erau situate satele natale a trei mari corifei ai vestitei „Școli Ardelene a Blajului”: Căpușul de Câmpie al lui Petru Maior (1756-1821), Râciu de Câmpie al lui Gheorghe Șincai (1754-1816) și Budiul Mic al lui Alesandru Papiu Ilarian (1827-1877). Până a izbuti să le cunoscă viața și prodigioasa lor operă scrisă, micuțul băiețel frecventează cursurile şcolii primare din satul familiei părinților răposatei sale mame, iar la Mediaș și Sighișoara cele gimnaziale de limbă germană și latină, după care, între anii 1891-1894, îl aflăm student eminent al Facultăţii de Teologie „Andreiana” din Sibiu. Refuzând să facă „cătănie la împăratul de la Viena”, precum și războiul împotriva neamului său cel românesc, trece clandestin Munţii Făgăraş şi se stabileşte în Bucureşti. Aici se înscrie ca student la Facultatea de Litere şi se angajează bibliotecar la Academia Română, unde va lucra până la tragicul sfârşit al vieţii sale. Însă, nu mai devreme de a fi pus bazele a trei publicaţii de cultură: „Viaţa literară”, „Viaţa literară şi artistică” și „Cumpăna”. La ultima dintre ele bucurându-se de colaborarea a trei distinși condeieri ai acelor vremuri de mare emulație culturală, științifică și artistică. Erau scriitorii: Mihail Sadoveanu (1880-1961), Ştefan Octavian Iosif (1875-1913) şi Dimitrie Anghel (1872-1914).Cu precizarea că principalul său merit de critic literar este acela de a fi reușit să lege, în mod strălucit, epoca Maiorescu-Gherea de cea a lui Ibrăileanu-Lovinescu. Și avea să mai fie și o tristă întâmplare, unicat în istoria literaturii române. „O frăţie de sânge”, pecetluită în secret între Ilarie Chendi şi Ştefan Octavian Iosif, prin incizia unui mic vas de sânge din braţul stâng. Înțelegere care curând avea să se încheie cu moartea tragică a celor doi. Potrivit jurământului rostit cu voce tare și prin care, dacă unul dintre ei moare, atunci în aceeaaşi zi trebuia să moară şi celălalt „frate”. Data fatală aleasă de cei doi fiind chiar ziua de naştere a lui Ilarie Chendi: 25 iunie 1913. Atunci când acesta împlinea vârsta de numai 42 de ani, fiind cu patru ani mai mare decât Ștefan Octavian Iosif. Nici până astăzi nu se cunosc motivele exacte ale gestului sinucigaș al celor doi literați. Cronicarii vremii consemnând, în gazetele și revistele bucureștene, alături de bârfe de tot felul, cum că cei doi deveniseră brusc doi oameni surprinzător de triști și de deznădăjduiți. Vor fi înmormântaţi, trei zile mai târziu, în cimitirul Bellu din Bucureşti. Evident că tragica întâmplare a stârnit o mare emoţie, precum şi multă compasiune în rândul oamenilor de cultură şi artă. Cu atât mai mult cu cât cei doi scriitori erau consideraţi, de critica literară a vremii, ca fiind de un real talent literar, cu o evidentă perspectivă creatoare!
Cugetări anonime
* Cel mai dăunător obicei: Să-ţi faci griji.
* Cea mai mare bucurie: Să dăruieşti.
* Cea mai satisfăcătoare muncă: Să-i ajuţi pe alţii.
*Cea mai mare resursă naturală a Omului: Tinereţea.
* Cel mai bun somnifer: Liniştea sufletului.
*Cel mai mare generator de eşecuri: Scuzarea.
* Cea mai puternică forţă din viaţă: Iubirea.
* Cel mai periculos om de nimic: Bârfitorul.
* Cea mai periculoasă armă: Limba.
*Cel mai puternic cuvânt: Pot.
* Cea mai mare avere: Credinţa.
* Cel mai inutil sentiment: Auto-compătimirea.
* Cea mai frumoasă podoabă: Un zâmbet.
S-a străduit să le culeagă și să le rânduiască în pagini de ziar, Ioan Vulcan-Agnițeanul.
Adevărata toamnă adevărată…
O regăsim şi o iubim (dacă vom şti s-o căutăm şi să o admirăm), doar în acel anotimp al anului calendaristic care, de o bună bucată de vreme, năvăleşte peste noi şi peste toate mult mai devreme decât atunci când luminozitatea zilei este egală (ca durată în timp) cu întunecimea nopţii sale. Pentru că doar marți, 22 septembrie 2020, ora 16.31 (şi nicidecum mai devreme sau mai târziu), s-a petrecut ceea ce astronomii numesc ECHINOCŢIUL DE TOAMNĂ.
Şi cum a mea casă părintească e la ţară, într-o astfel de dimineaţă nefiresc de răcoroasă am prins a urca la pas pe drumul lung şi prăfuit al dealului de deasupra bisericii şi cimitirului, ajungând, într-un târziu, în grădina copilăriei mele, plină cu meri, peri, pruni şi gutui încărcaţi de roade. Iar în loc să-mi văd de treaba-trebuitoare a cositului otavei şi a ascuţitului tăişului-tăietor al coasei, am privit mirat şi încântat la spectacolul sclipitor şi ireal de liniştitor al „lacrimilor de rouă ale ierburilor înflorate”. Cele care parcă îmi creşeau mila mâinilor şi bunătatea inimii de a nu le tăia cu tăişul ascuţit al coasei. Aşa se face că avea să fie întâia oară, în îndelungata-mi viaţă de „domn-gazetar şi țăran-plugar”, când sincer și creștinește mă bucuram că eram nevoit să amân cositul ierburilor şi florilor otavei pentru o viitoare şi îndepărtată dimineaţă brumărie. Atunci când roua dimineţilor se va fi transformat nu în limpezi lacrimi de ochi plângători ci în stropi de gheaţă nepăsători. Iar ierburile şi florile din ele să fii uitat a mai plânge, nemaisimţind durerea-dureroasă a tăişului coasei mele.
Aşadar, atunci când vara prinde a se porni pe drumul îndepărtat al altor tărâmuri din această lume, dintr-o dată vedem cum se trezeşte din somn ruginia toamnă românească. Vestindu-i pe gospodarii satelor că a sosit vremea culesului din grădini, vii şi livezi, iar pe ultimele „păsări călătoare ale Cerului” să se prindă a zbura degrabă şi cât mai sus cu putință spre ţările calde şi îndepărtate ale Asiei şi Africii.
Şi încă o imagine desprinsă din peisajul autumnal. Curând după coborârea din păşuni şi fânaţe a cirezilor de vite şi a turmelor de oi, peste uliţele satului meu natal mereu se aşternuse liniştita şi Dumnezeiasca linişte a înserărilor timpurii. Prefaţate de dangătele clopotelor de aramă, pornite din turla înaltă a multisecularei biserici. Sunetele şi ecourile lor tremurătoare dând de veste bătrânilor înnălbiţi de gânduri-gânditoare, că încurând va înceape sfânta şi Dumnezeiasca slujbă religioasă a vecerniilor. Nimerite prilejuri de a-mi readuce aminte următoarele vorbe înţelepte ale dăscăliţei-pensionare din mult prea părăsitul şi uitatul meu sat: „Ar trebui să nu ostenim în a căuta şi a găsi ceea ce n-ar fi trebuit să pierdem niciodată: CINSTEA, OMENIA, HĂRNICIA, BUNĂTATEA, PRIETENIA, ŞCOALA ŞI BISERICA, rostirile poeziilor, rugăciunilor şi pricesnele, cu versurile lor mutate în acordurile dointelor cântări ale credinţei străbune. Şi nu în ultimul rând: DRAGOSTEA DE ŢARĂ, DE LIMBA şi NEAMUL MEU CEL ROMÂNESC. MAI ALES ACUM, CÂND, ÎN CURÂND, VOM ÎNCHEIA CEL DE-AL DOILEA AN DIN CEL DE-AL DOILEA CENTENAR AL ROMÂNIEI MARI”.
Şi totuşi, n-am cum să uit a vă povesti şi ceea ce mi s-a dat să trăiesc mai deunăzi! Era pe când, pe terasele dealurilor viticole ale Târnavei Mici, ţărăncile Căpâlnei de Jos începuseră să strângă în coşurile de răchită împletită şi în ciuberele din doage, cu miros tămâios de răşină, ciorchinii strugurilor copţi ai întinselor podgorii ale Jidveiului. În vreme ce jos, în şesurile otăvurilor şi cucuruzelor coapte, era numai și numai Cer şi Cer. Albastru Cer. Şi făr-de-pic-de-nor! Pentru ca doar într-o singură clipită să răzbată, până la auzul meu, ţipetele cocorilor înşiraţi în formă de V în lungi stoluri. Mi se păreau că acele păsări realmente plâng de atât de multă tristeţe a plecării. Dar şi de atât de mult dor după ale lor şi ale mele meleaguri româneşti! Se duceau, bătând din obositele lor aripi, spre îndepărtate ţări calde. Nu, însă, într-atât de frumoase şi de paşnice precum ale României mele și a lor. Parcă ar fi ştiut că de acolo, de sus de tot, din înaltul cerului albastru sau înnourat şi vânturat, vor fi nevoite să privească, în josul Rotundului Pământ, flăcările războaielor dintre oameni şi cele ale incendiilor pustiitoare ale pădurilor. Iar ca să le privească mai pe îndelete zborul avântat, dar şi să le asculte înţelesul de neînţeles al glasurilor lor subţiri, culegătoarele greilor ciorchini de struguri, jucăuşele dansatoare ale „Purtatei fetelor de la Căpâlna”, se opriră şi ele din cântatul lor doinit şi melodios. Frumoasele fete ale Târnavelor îşi coborâră spre streașina ochilor pălăriile lor din fire de paie şi din betele colorate împletite, urmărind, cu privirea lor mijită, măestrul şi ordonatul zbor al cocorilor. Şi, probabil, gândind că în primăvara anului viitor, la lucrul dezgropării lăstarilor viilor din pământul mustit al zăpezilor, le vor vedea reîntorcându-se bucuroase şi în pace, pe la cuiburile lor. FI-VOR ATUNCI FLORIILE RAMURILOR SĂLCILOR ÎNVERZITE, PREFAȚÂND SFINTELE SĂRBĂTORI ALE PAŞTILOR PRIMĂVERII ANULUI 2021.
Ioan Vulcan-Agnițeanul
