Românul se considera necăjit, sărac și persecutat atunci când, în aşa zisa epocă comunistă, mereu se întrerupe curentul electric, iar alimentele le cumpăra cu țârâita. Şi cu toate acestea ştia să împartă şi cu alţii puţinul ce-l avea. Acum, în această epocă capitalistă a îndestulării, îmbuibării şi risipei, foștii copii şi nepoţi ai acelor români nu mai împart cu nimeni nimic din ceea ce au bun, iar greutățile și relele vieții le pun în cârca obosită a părinților și bunicilor.
Ziua păcălelilor, 1 aprilie 2022, n-a mai avut niciun farmec!
Și nu numai pentru românii mei, ci pentru toate celelalte popoare ale lumii, din moment ce suntem păcăliți și mințiți în fiecare zi, de toți cei care pretind că ne conduc și ne îndrumă pașii pe calea cea bună! De unde și permanenta mea rușine și supărare-revoltătoare. Și nu pentru un fleac oarecare, ci pentru felul cum a ajuns să fie atât de săracă bogata mea țară! După ce hoții și nepatrioții politicieni, guvernanți și prezidențiabili nu au mai avut ce fura, ruina, distruge și înstrăina, din tot ceea ce a fost mai bun și mai folositor în țara mea, s-au apucat să închidă, rând pe rând, mai toate exploatările miniere. După care, grăbindu-se să fugă din țară, au vândut la fier toate utilajele, inclusiv perforatoarele, escavatoarele, tractoarele, benzile transportoare, autocamionele grele, vagoneții, locomotivele și șinele de cale-ferată din subterane și de la suprafață. Și ce credeți că au fost nevoiți să facă tinerii urmași ai foștilor mei colegi-școlari în ale mineritului aurifer din adâncurile Munților Apuseni!? Cu bruma lor de agoniseală s-au dus la Abrud, Câmpeni și Brad, unde și-au înscris nevestele și copiii la cursurile intesive de învățare a limbii engleze, după care cu greu și-au pus vize pe pașapoarte și-au cumpărat biletele pentru avioanele care i-au dus în cele mai îndepărtate țări din lume, însă extrem de bogate în resurse de metale și minerale rare și prețioase. Ca urmare, aproape o sută de familii de mineri, artificieri, geologi și preparatori de aur, argint, cupru și plumb din Roșia Montană, Baia de Arieș, Cavnic, Gura Barza și Săcărâmb au ajuns să lucreze în prosperul minierit al Australiei, Namibiei și Africii de Sud. Au trecut de atunci nu prea mulți ani, iar cei mai în vârstă dintre ei sunt acum pensionari-milionari în valutele țărilor în care au profesat. Și cu toate că multora nu le mai trăiesc nici bunicii și nici părinții, ei nu și-au înstrăinat nici casele și nici pământurile strămoșești, transformându-le în adevărate paradisuri ale naturii și turismului țărănesc. Și țineți minte că la plecarea lor în lumea largă, din primăvara anului 2010, erau nu numai săraci, dar și triști, rușinați și revoltați! Acum din toate acele rele ale trecutului, numai sărăcia și bunăstarea nu le lipsesc. În rest sunt precum erau la plecare. Dovadă că nepotul fostului meu coleg de bancă școlară, Nicolae Felea, din Roșia Montană, îmi spunea că dacă îi va ieși în cale chipul de îmbuibat al vreunuia care a jefuit țara îl va scuipa direct în față, iar pe restul trădătorilor de țară și de neam le va citi blestemul de fiecare dată când va merge să se reculeagă la mormântul lui Avram Iancu din Dealul Țebei Crișului Alb.
Din ale mele gânduri și din întâmplările răzlețe ale altor oameni
Surprinzătorul filozof rășinărean, sibian și parisian Emil CIORAN (1911-1995) se întreba: Cum va sfârși omul?, după care și-a dat cu părerea, spunându-ne că există două posibilități: ”prin războaie sau prin uzură intelectuală. Omul este un aventurier și un aventurier nu poate sfârși bine. *Andrei Pleșu, mare în sfătoșenia lui de fost politician post-decembrist, încearcă să ne convingă că ”Mândria de a fi român este o vorbă sublimă și fără sens. Nu poți fi mândru de o calitate pe care n-ai obținut-o prin merit sau opțiune. Te-ai trezit român așa cum te-ai trezit bărbat sau femeie, brunet sau blond, înalt sau scund.” *Bănuiesc că știți că cel mai prestigios Cenaclu Literar al Poeților României mele dragi, nu își are nici sediul și nici redacția publicației sale pe Pământ, ci în Raiul din înaltul Cerului. De asemenea, că de mult de tot, poetul muntean Ienăchiță Văcărescu (1740-1797) a prins a-și recruta membrii, scriind următorul ”Testament Literar”: ”Urmașilor mei Văcărești!/Las vouă moștenire:/Creșterea limbii românești/Șa patriei cinstire.” Ca urmare, de aproape 133 de ani, redactor șef al acelei publicații literare este Mihai Eminescu, după care, rând pe rând, au venit în colegiul de redacție poeți precum Vasile Alecsandri, George Coșbuc, Ion Slavici, Ștefan Octavian Iosif, Octavian Goga, Nicolae Labiș, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Adrian Păunescu, precum și cei trei poeți Ioni: maramureșeanul Ion Alexandru, blăjeanul Ion Brad și mureșeanul Ion Horea. Acesta din urmă se odihnește la doar o plmă de loc de șesul înflorat și de dealul abrut al mormintelor simbolice ale celor 11.000 de ostași români-eroi căzuți în bătălia de la Oarba și Iernut, din toamna anului 1944. Din toți, doar el singur anticipase că va face parte din acel ”Cenaclu Literar din Ceruri”, scriind: ”Eu sunt al unui timp la care o să ne-ntoarcem toți cei duși la casele de îndurare, pustii, cu lacăte la uși”.
Din dezamăgirile și supărările omului sărac, rostite în trecutele lungi noți de iarnă:
Mă chinuie, atât frigul amarnic din casă, cât și crivățul și zăpada viscolită de afră. *Frații maramureșeni Florea zic din gură și se auto-acompaniază cu cetera, toba și gorduna spunându-ne că cine nu mere primăvara la lucru, n-aude cucul cum cântă, după care la despărțire ne urează să fim ai lui Dumnezău fii. *Mulți dintre scriitorii și poeții acestor vremuri nu fac altceva decât să înnegrească hârtia albă cu maculatura scrisului lor greu de citit și înțeles. *Din moment ce toate păsările cerului își au cuibul lor, cu atât mai necesar este ca omul să își aibă culcușul lui. *Doar omul este capabil să iubească și dușmănescă în același timp. Pe când, animalele pâmântului, păsările văzduhului și peștii apelor se ceartă, uită și se iartă.*Nimic mai adevărat decât expresia că toamna frunzelor veștede ale pomilor seamănă cu bătrânețea omului. Năravul semenilor mei este de a vedea, auzi, pipăi și nu crede. Și nu rareori se întâmplă ca tristul trecut al omului să se reîntoarcă în același loc din care a plecat. *La ce bun că încercăm să ne consolăm cu faptul că sunt popoare în lume care o duc și mai rău decât noi?! *Primăvara timpurie prevestește începutul lungului anotimp al florilor și albinelor. *Așa-i când lucrăm, gândim și trăim zilnic anapoda. E ca și când, după deraierea locomotivei și vagoanelor trenului, nu schimbăm șina ruptă, ci mecanicul și fochistul. *Nici o țară beligerantă nu scapă nici de fuga temătoare a populației sale și nici de exodul-zburător al păsărilor cerului. Tragedia umană din fosta Iugoslavie, se repetă tot atât de dureros și de păgubos în Ucraina și în Rusia. Dezbinarea și manipularea e în floare. *Oricum ar fi fost ei, oamenii din vatra satului meu natal mi-au rămas tare dragi. *La priveghi, i-am șoptit noapte bună, prietenului meu drag! *Îmi reamintesc că în miezul fiecărei primăveri, după ce pomii fructiferi își scuturau florile și își formau rodul, inginerul sibian Liviu Greavu anina între crengile cireșilor, caișilor, prunilor, merilor și perilor grădinei sale, sute și sute de sticle transparente, de mărimi, greutăți și forme diferite. Apoi, cu mare grije și cu multă îndemânare și răbdare, introducea ușurel prin gura strâmtă a fiecărei sticle câte o crenguță cu un mic ciorchine de fructe în formare. Crescând în acel mediu protector și însorit, fructele deveneau tot mai mari, tot mai dulci, tot mai aromate și colorate , după care, spre toamnă, sticluțele erau coborâte din pomi. Era momentul când iscusitul pomicultor sibian turna peste fructele coapte băuturile alcoolice naturale și specifice fiecărui soi de fruct, cum ar fi: cireșata pentru cireșe și caisata pentru caise, iar pălinca ardeleană și țuica piteșteană o deșarta peste prune, mere și pere. După doi ani de învechire, lichidele din acele sticle primeau culoarea, aroma și dulceața fiecărui fruct în parte, devenind surpiza meselor festive ale nunților, botezurilor, revelioanelor și zilelor onomastice ale oamenilor. *Un paradox al vremurilor de acum: copii născuți și crescuți după apariția Internetului și a celorlalte tehnologii și aparaturi super-moderne, se numesc ”nativi digitali”. Ca urmare, cercetătorii ștințifici, pedagogii și cadrele didactice au părerea că lăsându-l pe copil singur în mediu electronic de comunicare, este ca și cum l-ai abandona la ștrand, iar el nu știe să înoate. *Marele poet german Johann Wolfgang von Goethe (1749-1832) îi ruga pe conaționalii săi să nu uite că niciodată străinătatea nu poate ține loc de patrie. Actualizând acest subiect, voi spune că dorul de țară, de locurile natale, de rude, de prieteni, de vii și de morți nu poate fi înlocuit cu nimic. Nici cu bani, nici cu vechi sau noi mașini de lux, nici cu vacanțe exotice. Mă credeți sau nu, dar mie îmi este dor de țara mea chiar și atunci când nu plec nicăeri din ea, și-mi pare nespus de rău că avem în fruntea ei mult prea mulți escroci și ticăloși. Și să nu uitați că adevărul nu-i tot una cu dreptatea. Nici la noi, și nici în alte țări ale lumii! *O incredibilă întâmplare. Cea care avea să mă pună serios pe gânduri. Se petrecea la festivitatea de absolvire a unei noi promoții de absolvenți ai Academiei Militare a Forțelor Terestre Române ”Nicolae Bălcescu” din Sibiu. Lângă al meu microfon radiofonic se afla un tare glumeț conferențiar universitar, având gradul de maior. Era acel om pe care aveam să-l aud că-mi șoptește: ”O vedeți pe acea neînchipuit de frumoasă absolventă, purtând câteva trese aurii pe epoleți? Este fiica mijlocie a unei familii de țărani cu zece copii dintr-un sat buzoian, iar acum este felicitată în calitate de șefă a actualei promoții de absolvenți, din care fac parte și 35 de colege de-ale sale. Și aproape toate tot atât de frumoase și de inteligente ca și ea. Pornind de la această amintire, în aceste zile de război am încercat să îmi imaginez cum ar fi dacă cu acele frumoase ofițerese am alcătui un mic pluton al păcii și le-am ruga să meargă voluntare și neînarmate, să defileze pe principala linie a frontului ucraineano-rus, având în mâinile lor steaguri cu eșarfe albe. Bănuiesc că dintr-o dată ar înceta orice schimb de focuri, iar tinerii beligeranți ar dansa cu ele un cazacioc, având ca fond muzical celebrul cântec ”Kalinka Kalinka maia”. Războinicii s-ar împăca, plecând pe la casele lor, iar în acea parte a frontului războiul s-ar termina! Câtă pașnică imaginație, din păcate atât de departe de realitate! *Aleile Parcului ASTRA din Sibiu, cu ale lor vechi și emoționante amintiri, sunt străjuite, din loc în loc, nu numai de castani, tei și arțari seculari, ci și de statuile și busturile unor cărturari de frunte ai țării mele, alcătuind un adevărat SANCTUAR al CULTURII ROMÂNEȘTI. Sunt acei oameni de mare valoare care, deși nu mai sunt în viață, încă mai compun și recompun veritabile pagini de istorie românească, încrustate în bronzurile statuilor unor vrednici înaintași ai neamului românesc, precum învățații Gheorghe Lazăr (1779-1823), George Barițiu (1812-1893), Emanuel Gojdu (1802-1870), Timotei Cipariu (1805-1887), Andrei Șaguna (1809-1873), Andrei Mureșeanu (1816-1863), Iacob Bologa (1817-1888), Alexandru Papiu Ilarian (1827-1877), Ion Slavici (1848-1925), Badea Gheorghe Cârțan (1849-1911), Vasile Goldiș (1862-1934), Octavian Goga (1881-1938) și Alexandru Vaida-Voevod (1872-1950). *Nu mai avem răbdare să scriem și să expediem poștal și timbrat scrisori și felicitări, precum și să alcătuim albume cu fotografii. Dovadă că după ce pozăm ceva anume, de îndată le uităm în memoria tăcută a telefoanelor celulare, tabletelor și calculatoarelor. *Frumusețile și armoniile de neasemuit ale expresilor limbii române le găsim ilustrate în multe și felurite scrieri, precum este și cea din Psalmul 36 din ”Psaltira în versuri”: La apa Vasilonului,/Jelind țara Domnului./Acolo șezutam și plânsem. *Cu toate că de atâtea ori le-am rugat frumos ca să-l ierte, totuși amintirile minții mele refuză să își mai readucă aminte de neprietenul meu dușmănos și fățarnic. *Despre unii oameni spunem că au avut în viața lor tot ce au vrut și râvnit, iar când mor nu mai au nimic din tot ce au avut. *Adeseori, la români, țăranul, la fel ca și cuvântul latinesc ”TERRA”, înseamnă nu numai Plugar și Pământ, ci și Țară. Mă întreb cum s-or fi numit, în acealași vechi și dulce grai al străbunilor noștri înaintași, cuvintele foamete, bătrânețe, nepăsare, războaie, iubire, dușmănie, împăcare, prietenie, moarte, plângere și înmormântare? Și sunt sigur că aceași romani și daci latinizați nu știau, nu numai să compare bătrânețea omului cu albul imaculat al zăpezilor, dar și să se întrebe, așa cum o fac eu acum: Unde ești tu copilărie, cu ale tale zăpezi cu tot?! Nu rareori se spune despre copilărie că este un fel de boală plăcută, dar de care scapi numai pe măsură ce înaintezi în viață, iar tinerețea este tot o boală, însă de care te vindeci mult prea repede. Ca urmare, de porți copilăria cu tine, nu vei îmbătrâni niciodată. Totul e să nu dai în așa zisa ”boală a uitării de sine”. Deci, e o adevărată binefacere să fii un adult venit dintr-o copilărie întârziată. *Vă îndemn să citiți orice carte, cu condiția ca acea carte să fie mult mai mult decât o simplă carte! *Mereu constat nu numai că bucuria mă bucură, dar și că liniștea mă liniștește.*Consecința sfâșitului vieții oricărei viețuitoare începe odată cu începutul ei. Iar moartea este ultimul cuvânt al vieții. *Doamne sfinte Dumnezeul meu, ce frumusețe de Om și ce plăcută fetiță era colega mea de bancă școlară! S-a prăpădit, biata de ea, în lunga vacanță de vară a clasei a 2-a din anul 1943. *Discretul și tăcutul meu prieten, universitarul și condeierul ardelean Mircea TOMUȘ (n.9 ian.1934-m.28 martie 2022) era cu un an mai în vârstă decât mine, iar eu îl dezmierdam spunându-i ”Nene”. Tot la fel i-aș fi spus, în gând, și dacă ajungeam la îngropăciunea trupului său în cimitirul Avrigului-Sibian. Așa că, lăcrimând, am apris feștila unei lumânări, în amintirea dragă a lui!
