Gânduri la împlinirea vârstei de 87 de ani (joi, 24 februarie, de Dragobete)
O scurtă declaraţie de dragoste şi iubire. Nu numai dintre o fată şi un băiat, sau dintre un soţ şi o soţie, ci şi dintre România şi românii săi: „Draga mea dragă! Nu te iubesc cu inima pentru că-mi este teamă că se opreşte din ritmata ei zvâcnire. Nici cu mintea, pentru că ea este uitucă. Eu te iubesc cu sufletul, că el e veşnic”.
Aşezările ţării mele încă mai rezistă în timp şi în spaţiu atât prin fiii lor, cât şi şi prin ceilalţi oameni care se perindă prin ele.
În viaţă sunt deopotrivă bucurii şi păreri de rău, fie chiar şi numai dacă îmi aduc aminte de anii copilăriei mele. Bunăoară, de cei din vremea când pășteam vitele și citeam basme. Atunci când stând cocoţat pe o culme de deal înverzit și înflorat, mă credeam atârnat de firul unei sfinte rugăciuni, pornită din înaltul şi Dumnezeiescul senin al Cerului. Erau acele clipe fericite care mi-au emoţionat scurta-mi copilărie și lunga-mi bătrânețe.
Dacă aş şti, precum nu ştiu, că n-o să-L supăr-iertător pe Bunul Dumnezeu, atunci l-aş ruga să-i reînvie pe oamenii buni ai ţării mele o dată la 1000 de ani, fie și numai pentru o singură Clipită Cerească, iar de mă voi afla cumva și eu printre acei oameni, umbra mea să o aşeze pe piscul înalt al Negoiului Munţilor Făgăraş, de unde privirea sufletului meu să cuprindă întreaga măreţie a ROTUNDULUI, FĂRĂ ASEMĂNARE DE FRUMOS, AL ROMÂNIEI MELE DRAGI.
Dragobetele, tot mai lesnicios sărută fetele și nevestele
Din moment ce ele doar se prefac că nu ar vrea. Așa grăiește și legenda, în vreme ce românii mei dragi continuă să dovedească că cred tot ce li se spune! Nu ceea ce văd cu ochi lor! Și nici ceea ce aud cu urechile și pricep cu mintea lor. Calități umane, transformate în defecte, și pe care mă fălesc că le am și eu. Bunăoară, cred că Dragobete a fost fiul babei Dochia, cea care în tinerețea ei era o fată tare mândră și frumoasă în toate cele. Încerc să cred și că într-o noapte, când dormea la stâna oilor tatălui său, pe deasupra cojocului îmblănit al patului de dormit a trecut, preum o boare, Duhul Muntelui și a lăsat-o însărcinată. Așa se face că după 9 luni de zile de la acea întâmplare Dochia a născut un băiețel frumușel, căruia destinul și bunul Dumnezeu i-a rezervat dorința și voința a patru cuminți ursitoare, reprezentând anotimpurile anului. Ca urmare, PRIMĂVARA timpurie avea să-i dăruiască inima iubirilor, prospețimea florilor și tinerețea fără bătrânețe a trupului. VARA călduroasă i-a oferit dulceața fructelor și puterea dragostei. TOAMNA brumărie l-a înzestrat cu talentul de a înveseli oamenii cu cântatul din fluier, în vreme ce IARNA friguroasă l-a îmbrăcat în călduroase haine albe și sclipitoare, asemeni fulgilor de zăpadă viscoliți în oglinda razelor călduțe ale soarelui. Evident că toate aceste multe daruri aveau să-l ajute pe Dragobete să sărute fetele și nevestele. Și a făcut-o mai mult cu gândul decât cu fapta! Este și motivul pentru care a devenit simbolul românesc al dragostei tinerești. Ba mai mult, a avut și norocul ca, într-o bună zi, să îi iasă în cale un bătrânel blând la vorbă și înțelept la minte. Cel care l-a luat de mână, îndemnându-l să-l ajute ca împreună să ajungă până sus de tot, într-un mândru plai văratec de munte. Acolo unde chipeșul fecior a prins a învăța mai tot ce se putea învăța despre oameni, despre plante, despre animale, despre ape, ploi, zăpezi, vânturi, grindine, fulgere, tunete și trăsnete. Dar și despre zilele senine ale ale Cerului, despre căldura și dogoarea fierbinte a Soarelui, despre întunecimea nopților și lumina Lunii și Stelelor. Și în aceeași povestioară se mai spune cum că în noaptea de 23 spre 24 februarie, a fiecărui an, feciorilor care cred în legendele adevărate ale bătrânilor țărani români le apare în vis că ar fi învățăcei în tainele iubirilor. Și că dascăl le-ar fi frumosul fiu al babei Dochia. Bărbatul care, după moartea sa, Dumnezeu l-a transformat în planta numită când „Limba cerbului”, când „Năvalnicul”. O ferigă de munte, folositoare atât în prepararea leacurilor vindecării beteșugirilor, cât și în alungarea supărărilor și păstrarea iubirilor și prieteniilor dintre oameni. Și să mai știți că acea miraculoasă plantă deja a prins a înverzi în mustul zăpezilor și urmează să înflorească, curând, după „Zilele babelor” (între 1 și 9 martie).
NOTĂ: Așadar, am încercat să deapăn, într-un amurg de iarnă o variantă din legendara povestioară a unui posibil Dragobete pământean. Și a făcut-o semnatarul acestui scris gazetăresc, care joi, 24 februarie, a împlinit vârsta de 87 de ani!
Câinele hoinar și omul boschetar
Era iarnă și era ger. Era zăpadă viscolită și tare frig. Oameni puțini și zgribuliți pe străzi. Mersul pașilor le era scârțâit și grăbit, iar capetele trupurilor îmbrobodite cu călduroase șaluri, năframe, căciuli și căciulițe, trase adâncit peste urechi. Și cu toții pitiți în dosul măștilor de peste gurile și nasurile înghețate. Coborâse peste acel tăcut oraș începutul timpuriu al unei alte nopți lungi și întunecoase de iarnă, iar în fundătura ascunsă a unui neumblat gang de piațetă medievală, un câine al nimănui și un om al străzii tăceau și se înțelegeau. Nici că se putea o prietenie mai sinceră și mai adevărată! De-abia că ațipiseră cei doi când deodată, în acea liniște de mormânt a nopții, se auzise zgomotul unei uși trântită cu furie, urmat de sudalma răgușită a unui bărbat furios, precum și de strigătul după ajutor al unei femei disperate. Într-o clipită, în urechile mele cam surde se statornicise ecoul îndepărtat al unui fluierat de fluieriță, suprapus peste plânsetul în suspine al acelei triste femei. Îmi ziceam, în sinea mea, nu numai că acea fluieriță de gură era a vreunui dintre boactării (paznicii) somnoroși de noapte, dar și că stăpânul ei va apărea, din clipă în clipă, la locul cu pricina. Însă nici vorbă de așa ceva! Ba mai mult, la nici un ochi de geam nu se vedea vreo lumină aprinsă sau un colț de perdea trasă. Și nici o cheie nu se învârtea în încuietoarea vreunei porți ferecate. Era pentru a nu știu câta oară când, în acea iarnă a beteșugurilor lumii, aveam să mă conving că nimeni nu mai apără și nu mai compătimește pe nimeni! Nici pe morții adevărați și nici pe muribunzii de pe paturi de spitale! Doar eu, milosul și fraierul de mine, n-am astâmpăr și mă străduiesc în zadar să înțeleg firea de cioclii, tot mai pronunțată, a groparilor și dricarilor cimitirelor. M-am apucat chiar să motivez până și neomenosul comportament mercantil al vânzătorilor de locuri de morminte și de cruci dăltuite; de lumânări și de candele; de tămâi mirositoare și de colive aromate; de colaci și jimble (chifle); de coșciuge și de pomeni; de coroane și jerbe de flori. Ba mai mult, mă străduiesc să înțeleg până și dorința câștigurilor dublate ale patronilor ziarelor care publică anunțurile funerare. Însă nu pot pricepe nicidecum nepăsarea celorlalți români ai mei! Și totuși, în acea noapte, o fărâmă de speranță mi-o dădeau câinele hoinar și omul boschetar. Omul fiind, în urmă cu 20 de ani, un distins și mult aplaudat violonist al Orchestrei Simfonice a Filarmonicii locale. Așadar, îmi îmbunase inima cele două ființe libere ca păsările în zbor. Doar Omul și Câinele au cutezat să iasă în întâmpinarea acelei femei suferinde, invitând-o să înopteze în refugiul lor. Să vă mai spun și că, forțat de neprevăzutul vieții sale, acel violonist este nu numai un bătrânel frumos îmbătrânit, dar și un talentat muzician al străzilor bătătorite de pașii grăbiți ai trecătorilor stradali ai Sibiului. Orașul care continuă să se fălească că este plin de biserici de diverse culte religioase. Că are din ce în ce mai multe capele funerare și tot mai puține cimitire încăpătoare, precum cel din vecinătatea „Cartierului (Ne)Arhitecților”. Acolo totul este mult mai trist decât imaginea nefericită a zidurilor dărâmate ale unei foste mănăstiri de călugărițe. Ca urmare, de veți intra pe poarta acelui cimitir, cu gândul de a ieși din el vii și nevătămați, sunt sigur nu numai că veți simți nevoia să plângeți, dar și îndemnul de a asculta suspinele morților pe ale căror capace de morminte sunteți nevoiți să călcați cu picioarele, atât sunt de înghesuite. Tot la fel precum locuințele și străzile amintitului cartier de la marginea Sibiului.
Luaţi aminte şi ţineţi minte, dragi români!
Pentru că suntem doar la începutul celui de-al 22-lea an al „Tragicului Secol Întâi din Mileniul 3”! Îl numesc astfel pentru că nu pot pricepe, nici în ruptu’ capului, de ce și pentru ce continuă această prelungită instabilitate a vremii şi a vremurilor! Dovadă că mult prea des se întâmplă ca în mijloc de iarnă să apară pe Cer căldurosul Soare primăvăratec, pentru ca dintr-o dată să-i umbrească razele norii călători, încărcați cu fulgii zăpezilor și cu stropii ploilor. Așa se face că, de o vreme, aspectul meteorologic al „Zilelor babelor” (1-9 martie) să apară fie prea devreme, fie mult prea târziu. Tot atât de anapoda petrecându-se lucrurile şi dincolo de echinocţiurile şi solstiţiurile astronomice ale verilor și al toamnelor. Cât despre celelate necazuri şi întâmplări ale vieţii noastre zilnice, ce să mai credem?! Doar constatăm neputincioşi că ele năvălesc peste noi din toate părțile şi ungherele. Şi de cele mai multe ori când nici nu ne așteptăm. Adevăr nu numai deosebit de trist, dar şi dureros de adevărat! Numai sărmarul țăran-plugar român continuă să nu se sperie că iarna se suprapune peste începutul primăverii; că verile sunt când prea zgârcite în ploi, când prea darnice. Dar și că mijlocul toamnelor seamănă cu începutul timpuriu al iernilor. Și nu arareori se întâmplă, nu numai ca vara să fie frig și iarna cald, dar și să privim nepăsători cum se face primăvară la cumpăna dintre ianuarie și februarie. Cum vin brumele și înghețurile în luna mai a florilor! Și deși sunt triști, supărați și îngrijorați, sărmanii bătrâni țărani români mereu își văd de rostul lor. Numai că fiind lipsiți de tractoare și de alte mașinării agricole costisitoare, ei mereu încearcă să nu lase nelucrate măcar pământurile din vetrele apropiate ale satelor. Ca urmare, încă le mai ară și grapă cu caii înhămați și cu vitele înjugate. Încă le mai seamănă cu semințele împrăștiate pe arături din căușurile palmelor . Încă le stârpește buruienile cu tăișul sapelor, iar când vine secerișul holdelor de grâu și de secară, sărmanii țărani bâtrâni tocmesc, cu bani mulți, combinele fermierilor bogați. De unde și a mea constatare cum că nicăieri, în lumea asta mare, nu cunosc o mai trudnică muncă și o mai eroică viață decât cea a adevăraților țărani ardeleni! Zadarnice le sunt rugămințile reîntoarcerii ACASĂ din străinătate, adresate fiicelor și fiilor; ginerilor și nurorilor; nepoților și nepoatelor! Au fost de Crăciun și de Bobotează. Poate că vor mai veni de Florii și de Paști. Iar când bătrânii și beteguții lor părinți și bunici se vor prăpădi, nu vor mai veni deloc!
Undeva, nu vă spun în care anume sat din Ardeal…
ascultam vorbele domoale și înțelepte rostite de gurile aurite ale unor bătrâni țărani, faini la chip și omenoși la suflet. Îmi păreau a nu fi prea tare supărați, deși motive ar fi avut cu duiumul. Și spre marea mea mirare nu erau nici prea certăreți cu cei care de atâta amar de vreme dau dovadă că conduc și gospodăresc această țară cu răutatea străinului dușmănos și cu avariția cămătarului secretos. În schimb, emoționanți de triști că după ce, cu mare cheltuială și cu multă trudă în plugăritul câmpului, și-au școlit copiii la oraș, familile feciorilor și fetelor lor au plecat în lumea largă, iar ei au rămas ai nimănui.
Se nimerise să fim cu toții strânși la un loc în a doua zi a Crăciunului anului abia încheiat și stăteam de vorbă în fața biseicii acelui sat din șesul pământurilor roditoare ale câmpiei mijlocii a Oltului și a Țării Făgărașului. În nici un sfert de oră biserica se umpluse de credincioși. Mulți dintre ei sosiți, în satul lor natal, de peste mări și țări. La un moment dat, spre a mea mare mirare și a celorlalți care erau de față cu mine, îl auzim pe tânărul părinte-paroh că ne roagă ca după încheierea Sfintei Liturghii să facem cumva să întârziem în strane doar pentru o scurtă vreme. Și iată că, pe la orele amiezii, sosește și acel moment. Din mulțime se desprinde un bărânel frumos la chip și cu părul alb ca neaua, iar din cap până în picioare îmbrăcat în straie țărănești. Îl văzuseră printre ei, dar se pare că prea puțini săteni izbutiseră să ghicească cine era el cu adevărat; nici din al cui neam din sat se trăgea; nici de unde venea și cea anume voia să spună în vorba sa. Iar când a prins a grăi a făcut-o în dulcele și tărăgănatul grai al făgărășenilor. Pentru început ne-a vestit că este născut în iarna anului 1935 și că ivirea sa în lume s-a petrecut într-o casuță din lemn, având cerdacul înverzit cu iederă, iar poridvorul înflorat cu mușcate românești, colorate în roșu, galben și albastru. Că acea căsuță a bunicilor și părinților săi este situată într-un cartier mărginaș al Detroit-ului american. Că este strănepotul lui ”Viorel de pe Hulă”, născut în același an cu poetul rășinărean Octavian Goga (1881-1938). Că au trecut mai bine de 35 de ani de când n-a mai fost ACASĂ și că acuma a venit nu numai de dorul înaintașilor străbunilor săi, dar și pentru a le aduce la cunoștință hotărârea obștei numeroasei comunități românești din acel mare oraș și stat american. Rezulta din actele notariale, traduse din engleză în română, că sunt doritori să ofere, gratuit, satului natal al părinților, bunicilor și străbunicilor lor întreaga sumă de dolari necesară să transforme cele 600 de hectare de pășune părăsită, într-o întinsă și productivă plantație cu arbuști fructiferi de afin, zmeur, coacăz și cătină. Inclusiv toate dotările necesare cu întregul lor sistem computerizat al instalaților și dronelor pentru irigații, stropiri, protecție împotriva intemperiilor, recoltarea, prelucrarea, ambalarea și comercializarea sucurilor, dulcețurilor, siropurilor și extractelor farmaceutice naturale. Aceiași donatori ai fondurilor bănești se obligă să valorifice întreaga producție pe piața americană. Tot acei ardeleni-americani urmau să asigure și banii pentru salariile membrilor a 30 de familii de români, dornice să revină în satele lor natale, vecine cu viitoarele plantații. Aceștia fiind, în prezent, specialiști în respectivul domeniu, dar care lucrează într-un vestit ținut horticol, farmaceutic și medical al Spaniei.
Îndrăgostiți de dragostea lor
Vino iubito, la început de lună martie, să privim de pe banca vechilor noastre amintiri cum înfloresc albii ghiocei și mițișorii gălbui ai sălcilor plângătoare. Să-ți prind în piept o dalbă floare-încântătoare, iar de-mpreună să admirăm tinerele femei-mămici, ieșite la plimbare pe aleile promenadelor sibianului Parc Sub Arini, având pruncii adormiți sub plăpumioarele călduțe ale cărucioarelor, timp în care sprințarele fete liceene și studente, cu chipul lor frumos, să ne spună amândoura sărut-mâna bunicuților!
Ioan Vulcan-Agniteanul
