S-ar putea să fie un „obicei prost” al istoriei sau o ironie fină a ei, o morală severă, o pedeapsă sau chiar „justiție divină” în ceea ce, îndeobște și generic, numim „revoluții”. Căci putem observa că acela sau aceia care le fac par a nu fi niciodată și beneficiarii lor. Cu alte cuvine, meritat sau nemeritat, „revoluția” nu e pentru cine se pregătește (cum se spune românește), ci pentru cine se nimerește.
Viorel Nistor
Mai mult, putem asimila acestui concept nu doar revoluțiile cunoscute (precum cea engleză, americană sau franceză etc.), ci și altele mai mici (nu neapărat „revoluții”), cărora le putem spune schimbări, reforme, modificări, restaurații etc. Și cu asta (fără a filosofa prea mult) să aterizăm scurt și direct în istoria noastră contemporană.
Deci, să ne aducem aminte că actul istoric din 23 august 1944 (de întoarcere a armelor împotriva Aliaților), pregătit și negociat de partidele istorice (PNL, PNȚ, PSDR) și de regele Mihai I, s-a transformat în „insurecție antifascistă și antihitleristă armată” însușită de comuniști, iar autorii de fapt au ajuns fie în pușcării (sau în ceruri), fie pe calea băjeniei. Nici primii înfăptuitori ai „revoluției comuniste” n-au dus-o prea bine (au ajuns prin temniță și ei), căci adevărații beneficiari au fost sovieticii (rușii). Și Nicolae Ceaușescu s-a ținut ca „revoluționar și reformator” al sistemului, dar asta nu l-a scutit (dimpotrivă) de bătaia puștii, profitorul principal fiind Ion Iliescu. Să-l luăm pe Iliescu cu echipa lui de neocomuniști, care au crezut (multă vreme) că fac o revoluție, o reformă și apoi o tranziție în folosul propriu și al comunismului „cel blând și bun”. Până la urmă, praful s-a ales de tot, România a luat-o în direcția ce-i era sortită, iar „echipa de tranziție” se îndreaptă (chiar dacă cu întârziere) către „un loc răcoros” al istoriei (la propriu și la figurat). Nici Emil Constantinescu nu s-a bucurat deloc (ba dimpotrivă) de faptul că a vrut să pună statul român pe alte coordonate, iar când s-a întâmplat, era prea târziu pentru el, alții au cules roadele sacrificiilor lui politice. Exemplele pot continua cu și mai mare putere de convingere. De pildă, Adrian Năstase, care se voia și se vedea președinte al României în 2004, a croit o Constituție (votată în 2003) pe măsura sa, cu un mandat prezidențial de cinci ani, nu de patru, cum prevedea vechea constituție. El, de fapt, tocmai îi pregătea două mandate de zece ani lui Traian Băsescu, rivalul său și inamic înverșunat, prin a cărui străduințe a ajuns să fie condamnat și scos din viața politică. Dar nici lui Traian Băsescu nu i-a mers după voie, deși părea că a făcut ce-a vrut în mandatele sale. Bunăoară, noul sistem judiciar (anticorupție), reformat cu aportul Monicăi Macovei, după ce a funcționat cu succes(mai ales) împotriva rivalilor politici(cu DNA și Laura Codruța Kovesi în frunte), s-a întors împotriva lui și a apropiaților lui, în beneficiul rivalilor. Iar acum, de aceste „legături primejdioase” încearcă să profite Liviu Dragnea.
Probabil că unii dintre cititori și-au dat seama unde vreau să ajung de fapt. Liviu Dragnea, care este ultima verigă din acest lanț al determinărilor nefaste, este și se vrea și ultimul „reformator” al statului român. Nu mai reiau aici toată teoria, străvezie și culpabilă, a motivației (personale, în mod covârșitor) a acestor „schimbări” ale arhitecturii statului. Spun doar că are toate șansele de a trece prin ce au trecut predecesorii săi și că toate câte le vrea, dincolo de faptul că s-ar putea întoarce împotriva sa, să fie de folos tocmai rivalilor lui politici de astăzi.
Două observații aș mai face: nu-i nicio garanție (pentru nimeni) că exact așa se va întâmpla, pe de altă parte, cine l-ar putea convinge pe Dragnea și cu ce argumente să se oprească, câtăvreme se află pe un drum cu un singur sens, fără întoarcere. Așadar, toată mascarada asta, ce ține de mai bine de un an, pe care cu tupeu o numește „reformarea statului” pentru a-și masca propriile interese juridice și a-și salva propria piele, are două efecte vizibile. Unul este că îi distruge accelerat credibilitatea ca om politic (având o cotă de încredere de sub 10% – cea mai slabă de care îmi aduc aminte dintre politicieni români de la vârf), fapt ce va duce, în condiții electorale normale, la pierderea alegerilor de către el și partidul său, cu varianta de a fi înlăturat ante factum de la conducerea partidului. Al doilea este de a oferi rivalilor arme și muniție împotriva propriului partid sau altfel spus,a acorda beneficii inamicilor politici. Liviu Dragnea are toate șansele de a păți ce-au pățit toți „reformatorii” de dinaintea lui.
În tot răul poate fi și un bine, se spune. La urma urmei, toate obsesiile astea mediatice (transformate zilnic în breakingnews) și preocupările legislative obstinate ale lui Dragnea pentru „binoame”, „state paralele” și alte „drăcii de PR politic” (ca și cum țara n-ar avea și alte probleme) vor ajuta statul român să se mai „curețe” de zgura conspirațiilor și a scenaritelor cu ingrediente de intelligence.
Și chiar ar putea fi de folos cuiva. Dar nu lui Liviu Dragnea!
C-așa-i istoria de pe la noi!
Viorel NISTOR
