Ioan Vulcan
Dramaticul destin al unei inestimabile comori naționale
Din amintirile unui ”găsitor” al aurului moților lui Horea și Iancu
Nevoile şi destinul vieții mi-au purtat paşii, în anii adolescenţei şi ai tinereţei mele, în locurile cu zăcămintele aurifere din Munții Apuseni, „şcolindu-mă” în Crişciorul Gurii Barzei şi în Bradul Muzeal al Aurului Dacilor și Romanilor, în profesia de miner de abataje şi de galerii de înaintare, ca şi în cea de prospecţiuni şi explorări geologice în găsirea şi prepararea în lingouri bancare a aurului. Ca urmare, am deprins tainele acestor îndeletniciri ale mineritului într-unul dintre cele mai bogate zăcăminte aurifere şi de metale neferoase şi rare ale lumii. Am străbătut, profesional vorbind, itinerariul geografic și geologic: Musaru-Roşia Montană-Bucium Şasa-Bucium Poieni-Detunata-Baia de Arieş-Cavnic-Baia Sprie-Certej-Zlatna. În anii de studii şi de practică-minieră m-am ales cu o experienţă de muncă şi de viaţă cum n-aş fi crezut că mi se poate întâmpla vreodată și cu amintiri dintre cele mai plăcute. Mai ales, cele referitoare la oamenii şi locurile acelor munți, din care nu lipseau imaginile cursurilor de ape roșiatice care spălau filoanele zăcămintelor aurifere, pe care le trimiteau în albia râului Crişul Alb. Din munți și până mai în jos de Brad şi de Ţebea, locul odihnei veşnice a „Crăişorului Munţilor”, Avram Iancu.
Acum, din toate câte au fost, au mai rămas doar nostalgice amintiri! Mineritul-aurifer românesc dispărând, asemeni altor numeroase vechi și benefice îndeletniciri. Ca urmare, de mult de tot, moţii-ciubărari nu mai străbat ţara-n lung şi-n lat și mă bucur să aud nu numai că membrii Academiei Române rămân ferm pe poziţie, în speranţa că va contribui la protejarea zonei arheologice Alburnus Maior, dar și că UNESCO-Paris și-a dat acordul ca perimetrul să fie ocrotit precum o unică podoabă a omenirii. În același context aflam că Curtea de Apel Alba Iulia aproba hotărârea judecătorească definitivă prin care se anulau planurile de urbanism propuse de Compania Roşia Montană Gold Corporation (RMGC), inițiată de Consiliul Local, referitoare la proiectul deschiderii exploatării minere de suprafaţă Roşia Montană.
Notă: Se spune că dacă vrei să-ți meargă bine în viață, atunci trebuie să te ai cu vecinul de casă și de gospodărie mult mai bine decât cu fratele îndepărtat. Ce te faci, însă, dacă TU vrei, iar EL nu și nu? Este și cazul cu bogățiile imense ale solului și subsolului Ardealului-Transilvan. În așteptarea unor vremuri favorabile lui, externe și interne, acel nevecin face tot posibilul ca amintitele bogății să rămână neatinse de adevărații lor stăpâni! Acest trist adevăr refuză să-l priceapă atât foștii guvernanți ai României cât și cei actuali!!
Povestea grănicerilor imperiali ai Mărginimii Sibiului și ai ținuturilor năsăudene
Ca să te poţi feri de răutatea din născare a duşmanilor neamului tău românesc, musai trebuie să nu faci cu ei nici cele mai mici compromisuri teritoriale şi de conştiinţă naţională! Aşadar, spre luare aminte vă propun succinta poveste nepovestită a păţăniilor tragice ale câtorva mii de familii de ţărani români ardeleni. Sunt acele triste şi nefireşti întâmplări care au anticipat, într-un fel, ceea ce mereu s-a repetat de-a lungul zbuciumatei istorii a acestui neam românesc şi ardelenesc. Aduceți-vă aminte numai de supliciul la care au fost supuşi moţii lui Horea, Cloşca, Crişan şi Avram Iancu, ca şi de barbarismele de la Ip, Trăznea, Moisei şi Sărmășel Gară din Dealul Cămăraşului, de pe drumul care duce în Apahida Clujului și a văilor Someșelor!
Să revenim, însă, la povestea de la început. După doi ani de aşa-zise „negocieri”, în primăvara spre vara anului 1764 bărbații însurați și feciorii mărgineni şi năsăudenii consimt, împreună cu nevestele şi iubite lor (de musai ca de voie bună) să fie grănicerii de pază ai unor lungi graniţe răsăritene ale Imperiului Habsburgic. Cele care despărţeau, arbitrar şi nefiresc, Ardealul de Ţara Românească şi de nordul Moldovei. În primul caz, graniţa era pe malul drept al râului Olt, spre Mănăstirea Cozia a lui Mircea cel Bătrân, între satul Boiţa şi locul numit „Turnul spart”, dar şi pe vechiul traseu al limesului roman, despărţitor al Daciei libere de cea ocupată. Adică, cam ceea ce numim, de o bună bucată de vreme, legendarul „Drum al Regelui”, plus o lungă porţiune a „Transalpinei” de astăzi. Erau „paznicii de zi şi boactării de noapte”, asemeni ţăranilor-oieri ai regimentului grăniceresc de la Orlat. În cealaltă parte a nordului Ardealului „responsabili cu flinta în mână, ca și cu baioneta la cingătoare și cu amnarul şi iasca la şerpar” erau năsăudenii. Ei supravegheau trecătorile defileului Munţilor Rodnei, inclusiv cele care se afundau în întunecosul pas al Tihuţei, un fel de prelungire peste munţi a văii Bârgaielor, iar de aici mai departe, către Vatra Dornei şi Suceava.
Ca să se asigure că acei ţărani români ardelreni, odată păcăliţi cu înaltul titlul de „cătană grănicerească la împăratul”, vor fi nu numai destoinici, dar şi cuminţi şi ascultători, Curtea Imperial-Habsburgică de la Viena (respectiv, stăpânirea comună austriacă şi ungurească), le făgăduieşte acestora atât un trăi cu ceva mai bun cât şi „iertăciunea” maghiarizării forţate a numelui şi catolicizarea credinţei lor ortodoxe străbune. Numai că una era vorba deşartă a stăpânului şi alta fapta reală a asupritorului! Dovadă că trecerea la uniaţie a românilor credincioşi se înăspreşte şi mai mult, la fel şi maghiarizarea forţată a învăţământului primar, inclusiv obligativitatea de a renunţa la haina şi la cântecul popular românesc. În consecinţă, curând după acel an 1764, sute şi sute de familii de jinari, poienari şi tilişcani mărgineni trec, în secret, cu căruţele şi cu cârdurile de oi şi de vite, pe cealaltă parte a Munţilor Carpaţi, unde întemeiază propriile lor aşezări înfloritoare, precum cele care dăinuiesc până în zilele noastre, între care: Vaideeni, Băbeni, Novaci, Polovragi, Corbii de Piatră, Oieşti şi Galeşul de Argeş. Începând din anul 1970 o mică parte dintre ei se vor reîntoarce definitiv în vetrele satelor străbunilor lor grăniceri imperiali, moment cinstit în fiecare vară prin reuniunea oierilor şi păstorilor de vite din satele Mărginimii Sibiului, urmată de Festivalul Folcloric „Sus, pe Muntele din Jina”.
O sfântă priceasnă creștin-patriotică…
Asemeni unei prea-sfinte şi ispăşitoare rugăciuni! Auzită nu mai ştiu nici unde şi nici când. Oricum, se pare că-i gândită, spusă şi scrisă de un anonim şi cuminte autor. Fi-va el un ţăran sau o ţărancă româncă; fi-va un dascăl sau un preot de la ţară; fi-va un păstor de cârduri de vite sau un cioban de turme de oi; fi-va un plugar sau un pădurar; fi-va un om bătrân sau un om tânăr; un bărbat sau o femeie! N-am a şti cui să-i mulţămesc pentru această patriotică, dulce şi Dumnezeiască visare în versuri! „Doamne, Prea Sfinte Doamne, care-ai creat Pământul/Şi Muntele şi Marea, şi Soarele şi Vântul/Acum când nu ştiu încă ce zile-mi mai rămân/Dă-mi, Doamne, iar mândria că m-am născut ROMÂN!/Nu-ţi cer nici bogăţie, nici glorie, nici avere,/Pământuri, acareturi sau slavă şi putere./Un singur lucru, Doamne, îmi este de ajuns:/Să am fericirea să mor cu fruntea sus!/De ce-ai lăsat Tu, Doamne, acest popor blajin/Ce te-a slăvit de-a pururi cu cuget de creştin/Ce ţi-a’nchinat biserici în fiecare sat/ S’ajungă azi să umble cu capul aplecat?/Când astăzi totul se vinde şi cumpără pe bani,/ Când Ţara e condusă de hoţi şi şarlatani,/Ascultă, Doamne Sfinte şi ultima mea rugă:/Fă, Doamne-n Ţara asta să fiu stăpân, nu slugă!/Dă-mi, Doamne, iar tăria să lupt cu toţi duşmanii/Ce cred că sunt puternici fiindcă au furat toţi banii./Când conştiinţa tace în Ţara Românească,/ Dă Doamne, ca poporul din somn să se trezească!”
Ei, ce zici, tu, cititorule!? Te rog să ţii minte şi să iei aminte la înţelepciunile şi îndemnurile din această cântare de temute vremi şi vremuri! Cuvinte pline de Dor şi de multă Jele; De deznădejdi şi întristări; De supărare, încredere şi îmbărbătare! Şi povesteşte-o şi altora ca tine, români adevăraţi! Şi dă-o mai departe, să „călătorească” pe aripile vântului în toată România Mare, în Sfintele Sărbători ale Învierii Domnului!
Nicolae Aurelian Steinhardt (n.29 iulie 1912-m.30 martie 1989)
Eruditul cărturar Nicolae Aurelian Steinhardt se naşte în comuna, astăzi oraș, Pantelimon, din preajma Bucureştiului și moare într-un spital din Baia Mare, fiind înmormântat în cimitirul monahilor Mănăstirii Rohia-Maramureş. Scriitor, critic literar, eseist şi publicist român, de origine evreiască; coleg de liceu sau de facultate, între alţii, cu Constantin Noica, Mircea Eliade, Alexandru Paleologu şi Dinu Pillat; licenţiat în Drept şi Litere al Universităţii din Bucureşti şi doctor în drept constituţional. În anul 1958 este judecat şi condamnat la închisoare, împreună cu întregul lot „Pillat-Noica al intelectualilor mistico-legionari”. La Jilava, în detenţie, se convertește la religia creştină ortodoxă, după care se călugărește. Este autorul unei opere unicat în literatura română, înmănuncheată sub titlul generic „Jurnalul fericirii”. Câteva dintre înțelepciunile sale:* Când un om reuşeşte să facă ceva ce i-a solicitat mult efort, în el începe să lucreze trufia. * Banii care vin spre noi ne pot face aroganţi şi zgârciţi, cum succesul ne poate răsturna în abisul înfricoşător al patimilor sufleteşti. * Ochii noştri nu sunt concepuţi pentru dispreţ, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căzneşte să iasă din sufletele noastre”. * „Dacă reprimi foamea în timp ce pofteşti, foamea se va face tot mai mare”. * Lasă-te de fumat, bucură-te şi taci! Slăbeşte, bucură-te şi taci! Curăţă ograda ta, bucură-te de curăţenie şi lasă gunoiul vecinului acolo unde l-a pus. * Acum ştiu, ştiu că orice ură, orice aversiune, orice ţinere de minte a răului, orice lipsă de milă, orice lipsă de înţelegere, de bunăvoinţă şi de simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul graţiei şi gingăşiei unui menuet de Mozart… este un păcat şi o stricăciune; nu numai omorul, rănirea, lovirea, jefuirea, înjurătura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea, orice căutătură rea, orice dispreţ, orice rea dispoziţie este de la diavol şi strică totul”.
Gheorghe Cercel
Sebeșul de Jos, sat mândru care își are casele şi gospodăriile răsfirate cum nu se poate mai frumos între malul stâng al Oltului şi pridvorul împădurit al versantului nordic al Munţilor Făgăraş. Este unica aşezare transilvană în care absolut fiecare casă veche are pictat pe faţada ei măcar un simbol creştinesc. Așa se face că coloritul câtorva sute de astfel de icoane stradale compun şi recompun un imens iconostas bisericesc, creațiile aparținând unor pictori-ţărani localnici rămaşi anonimi, cu excepţia unuia dintre ei: iconarul şi sculptorul-miniaturist Gheorghe Cercel, trăitor între anii 1912-1989.
Un altfel de Sibiu
Nu arareori mi s-a întâmplat ca în zilele de duminică să ma plimb pe strazile unui Sibiu aproape pustiit, încât aveam impresia că locuitorii lui au tras un imens oblon peste întregul oraş şi au plecat de acasă, lăsând totul în grija turiştilor-vizitatori. Cei care nu au a se mai plânge că nu găsesc unde să își parcheze numeroasele lor autoturisme. Iar dacă suntem întrebaţi cam unde se duc sibienii, atunci le răspundem că sunt plecați fie pe Transfăgărășan, la Bâlea Cascadă, Bâlea Lac sau la Albota de la poalele Munților Făgăraș; fie că petrec în cabanele şi în vilele văilor Avrigului, Porumbacului, Turnului Roşu sau Curmăturii; ori că străbat cu pasul potecile şi cărările Păltinişului şi pădurii „Dumbrava”, cu vestita ei Grădină Zoologică şi cu mândrul ei Muzeu ASTRA; ori că fac bai şi plajă în ştrandurile cu ape helioterme şi sărate de la Ocna Sibiului; ori că prăjesc mici şi frigărui pe grătarele de pe pajiştile înverzite şi înflorate de la poalele munţilor Cindrelului; că pescuiesc în apele de şes ale Cibinului, Oltului, Târnavelor, Hârtibaciului şi Lotrioarei; ori că s-au dus în vizită pe la casele părinţilor, rudelor şi prietenilor din satele Mărginimii Sibiului şi că că odată ajunşi în Jina oierilor, mai înainte de a părăsi secularul „Drum al Regelui”, pentru a urca pe spectaculoasa Transalpină, trec să admire exponatele unicat ale Muzeului Pastoral din casa, şura, grajdul, curtea și grădina băciței-dăscăliţe Ileana Morariu. Cel putin așa mi-aș dori…
Tristeţi şi bucurii, deopotrivă
Au trecut ani și ani de când zăcea pe patul său de spital, sleit de puteri. Numai că de bucuria surprinzătoarei mele revederi, prietenul meu drag părea mai viu şi vorbăreţ ca niciodată. Ca urmare, ia citiţi domniile voastre, ce mi-a spus la despărţire: „Ioane, prietene! Când ne va veni rândul ne vom muta în stelele căzătoare ale cerului, strălucind doar pentru ultima clipă, după care dispărem pentru totdeauna. Şi nimeni şi nimic nu va mai şti nici de noi şi nici de vrerea noastră!” Numai că mult prea curând venise şi ziua ultimei noastre despărţiri. Atunci când, la coborârea trupului său tânăr în adâncul pământului greoi şi lutos al tristului şi tăcutului cimitir de pe „Dealul vechilor cruci”, femeile jeleau ascunzându-și lacrimile în colţul broboadelor cernite, în vreme ce bărbaţii plângeau cu frunţile plecate! Aflasem, astfel, ceea ce ştiam de mult de tot, și anume că în scurta şi rodnica lui viaţă, prietenul meu a fost Om de mare şi aleasă Omenie! Adică: un simpatic oltean-ardelean, purtător cu cinste a unui nume cu renume: acela de Iulian şi de Preda. Sătean respectat al Ruşciorului Şurii Mici, din vecinătatea Ocnei Sibiului. Omul fără timp şi odihnă pentru că își făcuse o profesie de credinţă din a-i ocroti pe rromii din aşezările sibiene. Asumându-şi şi greaua povară de a-i lămuri şi ajuta pe părinţii copiilor acestora, dornici de învăţătură, spre a-i trimite la şcoli de meserii şi facultăţi.
„Singura mea satisfacţie reală sunt dezamăgirile mele, asta înseamnă că am avut iluzii foarte mari”.
Octavian Paler (n.2 iulie 1926, Lisa, Braşov-d.7 mai 2007, București)
Iar acest vrednic scriitor, fiu de seamă al Lisei văii Oltului şi Ţării Făgăraşului, continuă aproape în aceeaşi notă firească a omlui deopotrivă bun la suflet şi înţelept la minte: * Cine iubeşte şi este iubit nu va mai fi niciodată acelaşi om ca înainte. * Nu există fericire de care să nu îţi aminteşti cu tristeţe. * Nu există decât daruri vremelnice. * Mă doare tot ce iubesc acum, pentru că presimt în orice frumuseţe sfârşitul, dar poate că aşa arată adevărata iubire. * Fericiţi cei ce dorm fără să se teamă de vise. * Ceea ce nu trăim la timp, nu mai trăim niciodată. * Să nu uiţi că orice aşteptare e provizorie chiar dacă durează toată viaţa. * Orice lucru se poate transforma în contrariul său, aşa încât dăm din râs în plâns şi invers, din iubire în ură, din putere în slăbiciune, din puritate în păcat”. * Sunt drumuri care ne caută de mult şi ajung la noi când noi suntem plecaţi în căutarea lor pe alte drumuri. * Vai de cel care după ce deschide uşa camerei seara nu are cui să-i spună „Bună seara”. * Şi aş vrea să uit în ce ziuă mă aflu, în ce an şi unde. * Nu rupe firul unei prietenii, căci, chiar dacă îl legi din nou, nodul rămâne. * Cred că lumea a fost prea mare pentru mine. În schimb, o lume redusă la „doi” mi s-a părut ideală.
Ioan Vulcan-Agniteanul
