Şi, totuşi, nu plec din ţara mea, România
Ioan Vulcan
Dacă aş răspunde favorabil sfaturilor viitorologilor, ar trebui să mă mut într-una din ţările considerate ca fiind cele mai sigure, cele mai frumoase, cele mai bogate sau cele mai puţin populate din întreaga lume, respectând următoarea ordine a preferințelor internaționale: Noua Zeelandă, Islanda, Japonia, Elveţia, Australia, Irlanda, Marele Ducat al Luxemburgului şi Suedia. Vă mărturisesc sincer că nu aş vrea să trăiesc şi să mor în nici una dintre ele. Nu de alta, dar nici una nu seamănă cu ţara mea. În niciuna oamenii n-au graiul daco-latinesc atât de dulce, de armonios, de expresiv şi de poetic; în niciuna nu se cântă doinind şi nu se moare jelind; în niciuna plugarii nu-şi împrumută truditorul lor nume de la cuvântul ţară şi se îmbracă duminica atât de frumos şi de curat în haine albe, precum spuma laptelui, ţesute manual din fire de lână, cânepă, in și bumbac, toarse din caierul furcilor şezătorilor femeilor şi fetelor satelor în lungile nopţi de iarnă; în niciuna nu se joacă în bătătura satelor învârtita, căluşarul, hora, sârba, purtata fetelor Căpâlnei Jidveiului şi ficioreasca fetelor Crihalmei Făgăraşului; niciuna nu are ceva care să semene cu Carpaţii româneşti, cu Negoiu, cu Caraimanii, cu Bucegii şi cu Călimanii; niciuna nu are nici Delta Dunării, nici Mureşul, Oltul, Jiul, Siretul, Prutul, Crişurile, Someşurile şi Târnavele; niciuna nu are Transfăgărăşanul şi Transalpina; nici una nu are aurul şi argintul Munţilor Apuseni din legendara „Ţară de piatră” a moţilor lui Horea şi Iancu; niciuna nu are un cimitir precum cel vesel din Săpânţa Maramureşului, unde moartea este luată în derâdere şi unde, depotrivă, se plânge, se râde şi se face haz de necaz; nicio altă ţară decât numai a mea are atât de multe biserici pline cu enoriaşi, iar cele mai bătrâne şi cele mai cuminţi dintre ele sunt clădite din lemnul cioplit cu securea şi sculptat cu dalta, avându-şi clopotniţele şi turlele crucilor înălţate până în înaltul cerului; în nicio altă ţară din lume, decât numai în România mea, se compun balade şi rapsodii în trilul melodios al ciocârliilor; în niciuna nu veţi găsi, alăturate, „Coloana fără de sfârşit” şi „Poarta sărutului”; în niciuna nu sunt atât de mulţi fluturi pe câmpii şi atât de multă jale în case… Şi cu toate că dintre toţi vecinii ţării mele şi dintre toate neamurile Pământului doar Munţii, Pădurile şi Apele româneşti ne sunt cu adevărat prieteni, eu unul nu plec nici mort din România mea! Pentru că în nemăsurata-i Lui dărnicie şi bunătate, Dumnezeu ne-a mai dat încă un dar de mare preţ. Ni l-a dat pe Eminescu. Pentru că ce am fi fost, dacă n-ar fi existat Bădiţa Mihai cu a lui „Doină”?! Poezia-imn naţional, cu a ei primă-strofă „De la Nistru pân’ la Tisa/ Tot românu plânsu-mi-sa/ Că nu mai poate străbate/ De- atâta străinătate”.
A fi român în România, nu undeva aiurea, în lumea largă
Sat transilvănean cu case gârbovite nu numai de vremurile de mult trecute, dar şi de nepăsarea şi de sărăcia puţinilor tăi ţărani îmbătrâniţi şi gârboviţi de trudnica lucrare a pământului! Astfel că stau şi mă întreb: cine oare şi din ce rele gânduri şi motive te-a făcut să arăţi supărător de trist şi dus pe gânduri!? Nu de alta, dar ţin minte că atunci când mai eram încă un copilandru, aveai pământurile frumos şi cu folos lucrate; casele şi gospodăriile bine rânduite, înşirate pe uliţele tale lungi şi strâmte, pavate cu prundişul văilor şi cu bolovanii râurilor. Uliţe şi hudiţe stropite şi măturate seară de seară de harnicii tăi feciori şi de frumoasele tale fete. Şi mai aveai, satule meu drag, şi câteva înflorate pajişti şi păşuni, iar iazurile îţi erau pline cu peşti argintii şi cu scăldători adânci, cea mai pogană dintre ele fiind „La leasa Morii Moşului Moise”! Străbunicul drag al colegei mele de şcoală şi de bancă, plăpânda „Măciniţă”! Sunt acele locuri păstrătoare de statornice şi dragi amintiri. Pentru că vreau să-ţi spun scumpule sat că ai fost şi ai rămas aşezarea natală dragă a bunilor, cuminţilor şi harnicilor mei părinţi, bunici şi străbunici Acei vrednici plugari care i-au dat tatălui meu frumosul nume de Ion, iar mamei mele, acela de Victoria. Acum, aşa bătrâni şi obosiţi, precum eraţi de truda câmpului, vă odihniţi trupurile mult muncite în „Ţintirimul din deal”. Loc care, pe măsură ce casele satului sunt tot mai părăsite, el devine tot mai neîncăpător. Aşa cum sunt în mai toate satele-cătun de pe văile sibiene ale Hârtibaciului şi ale Buiei, de la Şeica Mare mai în jos, spre Vecerd, Beneşti şi Ighişul Vechi. Cu timpul, devenite nişte minuscule nume cu renume, risipite pe înscrisul hărţilor topografice ale rotundului ţării mele multiseculare. Sate uitate şi ocolite de noroc. Ca şi de nevredincii şi „uitucii” lor fii, rătăcitori prin lumea largă. Aşa se face că mândrul meu sat transilvan are biserica fără preot şi enoriaşi; şcoala fără dascăli şi elevi; poşta fără poştaş, iar dispensarul fără felceriţă şi medic. Vechile şuri stau fără fânuri şi paie, iar grajdurile fără vite. Fertilele lui pământuri sunt îmburuienate şi înţelenite. Dealurile sterpe mai păstrează vagile urme ale teraselor fostelor plantaţii viticole şi pomicole. Delniţele şi grădinile legumicole, de odinioară, sunt pline de brusturi şi scaieţi. Când cade înserarea e atâta linişte şi tristeţe încât amărâtul câine, uitat în lanț lângă o stupină, latră la lună a pagubă!
La început de nou an şcolar
Spicuiri din înţelepciunile preotului-conferenţiar Constantin Necula, pro-decanul Facultății de Teologie Ortodoxă „Sf. Ierarh Andrei Şaguna”, din cadrul Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu:
– Multe şi felurite sunt meseriile şi îndeletnicirile oamenilor, însă cea mai veche şi frumoasă dintre toate a fost, este şi va fi aceea de părinte de copii şi de bunic pentru nepoţi şi strănepoţi. Iar odată începută ea nu se sfârşeşte niciodată. Cu ea n-ai nici concediu de odihnă şi nici concediu medical, răsplata fiind nu o anumită plată în bani sau obiecte, ci un cumul de griji şi de nevoi care te urmăresc până la adânci bătrâneţe. Evident că toţi aceşti părinţi ai propriilor lor copii, dar şi bunici şi străbunici ai nepoţilor şi strănepoţilor lor sunt pedagogi facultativi şi autodidacţi, de vreme ce doar şcoala vieţii îi învaţă acest nobil şi vechi meşteşug. Ca urmare, ei ştiu că actuala lor preocupare n-are cum să dureze prea mult, de aceea nici nu se tem de propria lor bătrâneţe.
– Un îndem precum un sfat bun de urmat, oferit în dar de acelaşi preot de biserică sibiană şi de dascăl universitar: „Copii, să nu vă pierdeţi bucuria primei zile de şcoală! Uitaţi-vă la noi, cei maturi, că suntem mai emoţionaţi ca voi. Şi nouă ne e mai dor de şcoală decât vouă. Ne iertaţi că v-am întrerupt vacanţa, invitându-vă la şcoală. Îl rog pe Dumnezeu să binecuvânteze pe părinţii voştri, de care vă rog să aveţi grijă luând note de la 10 în sus, dacă se poate. Toţi elevii trebuie să ajungeţi olimpici internaţionali”.
Despre copii şi copilărie
„Copiii sunt educaţi de comportamentul adultului, nu de vorbele sale.” De unde concluzia-îndemn a medicului psiholog şi psihiatru elveţian Carl Gustav Jung (1875-1961): „Lăsaţi copiii să se joace, jocul fiind cea mai pură şi plăcută formă a libertăţii, cu care nu se vor mai întâlni vreodată.”
„Copiii încep prin a-şi iubi părinţii, iar pe măsură ce cresc încep să-i judece şi uneori să-i ierte.” (Oscar Wilde,1854-1900, poet nord-irlandez) Notă: Şi de cele mai multe ori acest regretabil de întârziat gest al iertării părinţilor de către proprii lor copii, vine după ce aceştea devin, la rândul lor, ceea ce a fost mama, tatăl şi bunicii pentru ei. Adică: părinţi de copii şi bunici ai copiilor lor.
„Copiii nu sunt cărţi de colorat. Nu trebuie să-i umpli cu culorile tale preferate.” (Khalde Husseini, 1965, scriitor afgano-american)
„Dacă niciodată n-ai fost urât de copilul tău, înseamnă că nu ai fost niciodată părinte”(Bette Davis, 1908-1989, actriţă americană)
Sibiul a dat României câteva premiere naţionale, între care:
În anul 1292, cel dintâi spital public; în 1717, cea dintâi fabrică de bere; în 1782, cercetătorul Franz Joseph Muller descoperă, în premieră mondială, elementul chimic Telurul; în 1787, Turnului Gros, de pe latura sudică a zidului cetăţii medievale de apărare, este transformat în Sala Thalia, marcând cel dintâi teatru dramatic şi liric; au urmat prima fabrică de arcuri; prima fabrică de maşini-unelte și prima fabrică de cântare de uz casnic, gospodăresc și industrial.
„Şi când eşti tristă, Doino, tu inima mi-o frângi…“
George Coşbuc (n.20 sept.1866-m.9 mai 1918)
Aşadar, nu uita bunule român, ca din când în când să îţi „clăteşti” ochii şi sufletul prin a-ţi reaminti sau citi măcar un vers dintr-o poezie a năsăudeanului George Coşbuc. Nu de alta, dar el vedea lumina zilei, cu exact 155 de ani în urmă! Iar tu, presupusule bătrân cititor de gazetă „Mesagerul de Sibiu”, de te vei plânge de fragila-ţi memorie şcolară, sau de lipsa din biblioteca ta a vreunui volum din versurile sale, îţi oferim spre lecturare stihurile următoare: „…Pe umeri pletele-i curg râu-/Mlădie ca un spic de grâu,/Cu şorţul negru prins în brâu,/O pierd din ochi de dragă./Când o văd, îngălbinesc;/Şi când n-o văd, mă-mbolnăvesc,/Iar când merg alţii de-o peţesc,/Vin popi de mă dezleagă/La vorbă-n drum, trei ceasuri trec -/Ea pleacă, eu mă fac că plec,/Dar stau acolo şi-o petrec/Cu ochii cât e zarea,/Aşa cum e săracă ea,/Aş vrea s-o ştiu nevasta mea,/Dar oameni răi din lumea rea/Îmi tot închid cărarea,…” („Numai una !”, 1889); „…E lung pământul, ba e lat,/Dar ca Săgeată de bogat/Nici astăzi domn pe lume nu-i,/Şi-avea o fată, – fata lui -/Icoană-ntr-un altar s-o pui/La închinat…” („Nunta Zamfirei”, 1889); „…Azi am să-ncrestez în grindă -/Jos din cui acum, oglindă!/Mama-i dusă-n sat! Cu dorul/Azi e singur puişorul,/Şi-am închis uşa la tindă/Cu zăvorul…” („La oglindă”, 1890); „…Pocnind din bici pe lângă boi,/În zori de zi el a trecut/Cu plugul pe la noi./Şi de pe bici l-am cunoscut,/Şi cum ţeseam, nici n-am ştiut/Cum am sărit şi m-am zbătut/Să ies de la război, (…) Om bun ca dânsul nimeni nu-i,/Şi pentr-o vorbă rea ce-i spui,/El toată ziulica lui/Munceşte supărat !…” („Pe lâmgă boi”, 1891); „…Avea şi dânsul trei feciori,/Şi i-au plecat toţi trei deodată/La tabără, sărmanul tată !/Ce griji pe dânsul, ce fiori,/Când se gândea că-i greu războiul,/N-ai timp să simţi că mori…” („Trei, Doamne, şi toţi trei”, 1891); „…Eşti schilav tot! Un cerşetor/Te-ntorci acum acasă,/Şi ce fecior frumos erai !/Dar oricum eşti, ce-ţi pasă !/Tu vei vedea iar satul tău/Şi casa voastră-n vale,/Şi biata mamă-ţi va ieşi/ Plângând în cale…” („Rugămintea din urmă”, 1892);
„…Zările, de farmec pline,/Strălucesc în luminiş;/Zboară mierlele-n tufiş/Şi din codri noaptea vine/Pe furiş…” („Noapte de vară”, 1892); „…Eu mi-am făcut un cântec/Stând singură-n iatac -/Eu mi-am făcut un cântec,/Şi n-aş fi vrut să-l fac,/Dar fusul e de vină,/Că se-nvârtea mereu,/Şi ce-mi cânta nainte/Cântam pe urmă eu…” („Cântecul fusului”, 1893); „…Nu plâng că mi-e de Leana teamă;/De ciudă plâng eu numai, mamă./Cuvintele ei nu le ieu/În samă,/Dar mi-e ruşine şi mi-e greu/Că scoală satu-n capu meu./Ea duce sfat din casă-n casă/Că n-am broboadă de mătasă,/N-am şorţi cu flori – şi dacă n-am,/Ce-i pasă?…” („Duşmancele”, 1893); „…Ce urmă lasă şoimii-n zbor ?/Ce urmă peştii-n apa lor?/Să fii cât munţii de voinic,/Ori cât un pum să fii de mic,/Cărarea mea şi-a tuturor/E tot nimic!/Că tot ce eşti şi tot ce poţi,/Părerea-i tot, dacă socoţi – /De mori târziu, ori mori curând,/De mori sătul, ori mori flămând,/Totuna e! Şi rând pe rând/Ne ducem toţi !…” („Moartea lui Fulger”, 1893);
„…Copiii nu-nţeleg ce vor:/A plânge-i cuminţia lor./Dar lucrul cel mai laş în lume/E un bărbat tânguitor./Nimic nu-i mai de râs ca plânsul/În ochii unui luptător./O luptă-i viaţa; deci te luptă/Cu dragoste de ea, cu dor…” („Lupta vieţii”, 1894); „…Tu te plângi că milă nu-i?/Mai aştepţi tu mila lui?/Haina el ţi-o ia din cui,/Pânea de pe masă./Casa ta, şi ei stăpâni !/Prindeţi ce vă cade-n mâini,/Şi loviţi la mir, români,/Că-i la voi acasă…” (In Opressores”, 1894).
