Guvernul de la Sibiu

Duminică, 9 decembrie, se împlinesc 100 de ani de la instalarea oficială la Sibiu a Consiliului Dirigent al Transilvaniei, Banatului și ținuturilor românești din Ungaria, condus de Iuliu Maniu.

Momentul aniversar este unul onorant pentru sibieni, cu atât mai mult cu cât Consiliul a funcționat la Sibiu și a avut în componență câțiva dintre intelectualii de elită ai Sibiului și ai zonei: Octavian Goga (Rășinari), Onisifor Ghibu (Săliște), Lucian Borcia (Sibiu), Ionel Comșa (Săliște) și Ioan Lupaș (Săliște).

Eveniment de importanţă deosebită pentru destinul Statului român, Marea Unire a însemnat exprimarea voinţei românilor din toate teritoriile locuite de aceștia, la Chişinău, Cernăuţi şi Alba-Iulia. Entuziasmului popular de la 1 Decembrie 1918 i-a urmat constituirea Marelui Sfat, care, în prima sa şedinţă, din 2 decembrie 1918, a ales un Comitet compus din 15 membri (10 membri din partea Partidului Naţional Român, doi din partea Partidului Social-Democrat din Transilvania şi trei independenţi), căruia i s-au transmis mandatele de inițiativă şi acţiune absolut necesare din punct de vedere constituțional în acele momente.

Primul consiliu de miniștri

Acest comitet va purta numele de Consiliul Dirigent al Transilvaniei, Banatului şi ţinuturilor româneşti din Ungaria şi va fi învestit cu puteri de guvernare, legislative şi executive nelimitate.

Avându-l preşedinte pe Iuliu Maniu, ca membri pe Ştefan Cicio-Pop, Vasile Goldiş, Alexandru Vaida-Voevod, Ioan Suciu, Aurel Vlad, Aurel Lazăr, Victor Bontescu, Vasile Lucaciu, Valeriu Branişte, Octavian Goga, Emil Haţieganu, Romul Boilă, Iosif Jumanca şi Ion Flueraş, Consiliul Dirigent – după ce membrii prezenţi au depus jurământul solemn în şedinţa electivă a Marelui Sfat din 2 decembrie 1918 – şi-a început în aceeaşi zi activitatea: au fost aleşi patru vicepreşedinţi: Vasile Goldiş, Alexandru Vaida-Voevod, Ştefan Cicio-Pop şi Aurel Vlad. După stabilirea resorturilor şi a şefilor de resorturi, se statuează răspunderea morală, politică, juridică şi materială a acestora şi se numesc primii secretari generali: Lucian Borcia, la președinție și cu conducerea proceselor-verbale, Victor Onişor la Interne, Ioan Lapedatu la Finanţe, Vasile C. Osvadă la Agricultură, Constantin Missits la Alimentare, Silviu Dragomir la Propagandă şi Caius Brediceanu la Externe.

Oamenii momentului

Instalat la Sibiu în 9 decembrie 1918, Consiliul Dirigent organizează serviciile centrale ale resorturilor, stabileşte ierarhia în serviciile acestora şi numeşte noi secretari generali: generalul Ioan Boeriu la Război, inginerul Leo Bohăţiel la Comunicaţie, Ionel P. Comşa la Comerţ, Valer Moldovan la Organizare, Eugen Muntean la Industrie, Iuliu Moldovan la Ocrotiri Sociale şi Igienă, Alexandru Marta la Justiţie, Ioan Lupaş, Alexandru Russu şi Lutz Korody la Culte, Onisifor Ghibu la Instrucţie, Zosim Chirtop şi Victor Deleu la Interne şi Gheorghe Moroianu la preşedinţie.

ALEXIU TATU | director Arhivele Naționale Sibiu: „Au înţeles rolul lor istoric și şi-au dedicat viaţa înfăptuirii şi propăşirii României întregite. Cu învăţătura dobândită în şcolile din satele şi comunele de origine şi mai apoi în oraşele ardelene şi marile centre universitare din străinătate, toţi aceşti corifei ai luptei pentru drepturi naţionale vor deveni şi vor rămâne adevărate modele, demne de urmat pentru urmaşi.“

O nouă reorganizare a Consiliului Dirigent are loc în prima parte a anului 1919, când se desfiinţează resorturile de Război şi Siguranţă Publică, Externele şi Propaganda, ca urmare a intrării titularilor lor – Ştefan Cicio-Pop, Alexandru Vaida-Voevod – ca miniştri fără portofoliu în guvernul regal. Vara anului 1919 aduce noi modificări, demisia lui Ioan Flueraş şi Iosif Jumanca, în urma refuzului Marelui Sfat de a acorda drept de vot femeilor, a adus în locul lor pe Mihai Popovici şi pe Tiberiu Brediceanu. Resortul Comerţului şi Agriculturii devine Resort al Industriei şi Comerţului condus de Mihai Popovici, iar la Agricultură Victor Bontescu. Tot acum se înfiinţează Resortul Sănătăţii Publice, Artei şi Ocrotirilor Sociale condus de Tiberiu Brediceanu. În luna septembrie a anului 1919, Resortul Organizării şi Propagandei se scindează, conducerea Propagandei revenind lui Octavian Goga. Tot acum, Resortul Alimentare este desfiinţat, Romul Boilă rămânând şeful Resortului Comunicaţie. Demisia lui Aurel Lazăr îl aduce Justiţie pe Emil Haţieganu. În sfârşit, desfiinţarea Resortului Organizare va însemna venirea ca preşedinte al Comisiei superioare agrare a lui Ioan Suciu.

Componența Consiliului Dirigent al Transilvaniei, Banatului și al ținuturilor românești din Ungaria

Ioan Boeriu, general al Armatei române în timpul Primului Război Mondial, născut în 13 septembrie 1859. A absolvit Şcoala militară de la Sibiu în 1878. În 1914 a condus Regimentul 76 Infanterie din armata austro-ungară, luptând în Galiţia, unde a fost rănit pe câmpul de luptă. În noiembrie 1918, ca urmare a prăbuşirii monarhiei austro-ungare, a  devenit preşedinte al Senatului militar al ofiţerilor şi soldaţilor români din Viena. A fost secretar general al Consiliului Dirigent la Resortul de Război, a fost primit în Armata română cu gradul de general de divizie, cu vechime de la 18 noiembrie 1918 și a jucat un rol important în organizarea noilor divizii ardelene din Armata română. Decedat în anul 1949.

Leo Bohățiel, inginer, doctor în drept, născut în 13 aprilie 1884 în Cluj. A făcut liceul în Bistrița, Școala Politehnică din Budapesta și dreptul la Universitatea din Cluj. Inginer la  M.A.V., secretar general în Consiliul Dirigent, la Comunicații, director la C.F.R. în Direcția C.F.R. până în 20 iunie 1920. Din 1920, arhitect particular în Cluj.

Romul Boilă, profesor universitar, născut în 8 octombrie 1881 în Diciosânmartin (Târnăveni), Târnava Mică. Doctor în științele juridice și politice, profesor titular de drept constituțional la Universitatea Cluj de la 1 octombrie 1919; avocat, membru în Consiliul Dirigent, deputat, senator și vicepreședinte al Senatului între 1928-1929, decan între 1923-1924, 1929-1930, 1932-1935, prodecan între 1924-1925, 1928-1929, 1930-1931, membru marcant al Partidului Național-Țărănesc și în Consiliul de revizuire legislativă sub guvernul Maniu. Opera: Dreptul de alegător, Blaj, 1905; Dreptul de alegător comunal, Șimleul-Silvaniei, 1909; Dreptul constituțional român, Cluj, 1920; Adaus la lucrarea „Dreptul constituțional român”, 1921; Anteproiect de Constituție, 1921; Organizația de stat, 1927; Studiu asupra reorganizării Statului român, 1931; Memoriu, 1934; Democrația, f.a.; Codul administrativ adnotat, București, 1930, cu Paul Negulescu.

Victor Bontescu, doctor în drept, avocat, ministru la Agricultură și Domenii între 5-16 decembrie 1919, și Industrie și Comerț, între 16 decembrie 1919-2 martie 1920.

Lucian Borcia, doctor în drept, avocat, decan de Barou, născut în 26 mai 1878 în Sibiu. Părinții: dr. Ioan Borcia, avocat în Sibiu, și Maria, născută Cioran. A urmat liceul la Sibiu și Universitatea la Budapesta și Cluj. Avocat din 1903, membru la Banca „Albina” din Sibiu, membru al Consiliului arhiepiscopesc ortodox român din județul Sibiu și membru al Consiliului orașului Sibiu, secretar al Clubului județean comitatens din Sibiu, secretar general în Consiliul Dirigent, 1919, funcționând pe lângă Iuliu Maniu, până la desființarea Consiliului Dirigent în 1920. Național-țărănist, deputat în anul 1919, senator în 1918 și 1932 în cele două Parlamente național-țărăniste. A scris articole în reviste și ziare. Opera: „Contribuțiuni istorice privitoare la trecutul Românilor”, cu Ilarion Pușcariu, Preda etc., Sibiu, 1913.

Valeriu Braniște, născut în 22  ianuarie 1869 în Cincu Mare, decedat la 1 ianuarie 1928 în Lugoj. Școlile primare în satul natal, liceul la Sibiu și obține doctoratul în filosofie la Budapesta, cu o lucrare despre poeziile lui Andrei Mureșanu. În anul 1891 profesor la Gimnaziul român din Brașov, în 1893 director al Tribunei. În 1894 a înființat cu Dr. C. Diaconovich, ziarul „Dreptatea” la Timișoara, al cărui redactor responsabil a fost, și, de la 1 noiembrie 1894, și director, până la intrarea lui în temniță, martie 1895, condamnat pentru agitații, în 24 procese, cu pedeapsa de doi ani temniță de stat și 1300 florini amendă. Tot în 1894 a fost redactorul responsabil al revistei „Romänische Jahrbücher”. Amnistiat în iunie 1896, a reocupat postul de profesor la Gimnaziul din Brașov, pentru scurt timp, căci a înființat în 1897 ziarul „Patria” la Cernăuți, dar și aici este persecutat și după doi ani, deghizat, revine în Ardeal. În 1900 i se încredințează conducerea ziarului „Drapelul”, scos la Lugoj de intelectuali români din Banat, ziar pe care îl conduce timp de 18 ani. În februarie 1918 este întemnițat în Seghedin, fiind acuzat de înaltă trădare și de spionaj în favoarea Armatei Române, prin articolele din „Drapelul”. După Adunarea Națională de la Alba Iulia, Marele Sfat Național îl alege, la 2 decembrie, membru în primul guvern  românesc ardelean, iar în martie 1919 i se încredințează Resortul Cultelor și al Instrucțiunii Publice, calitate în care înființează școli secundare românești în mai toate orășelele ardelene și înjghebează un contingent de profesori. Organizează în Cluj cursuri de vară speciale. Meritul său cel mai mare este însă înființarea Universității românești din inima Ardealului. Pentru meritele sale, Academia Română l-a ales membru onorific. Opera: Mureșianu Andras: Tanulmany az Erdely Rumanirodalom Körebö, Budapesta, 1891; Societatea teatrală G. A. Petculescu, Brașov, 1902; Tabla de la Lugoj: Un monument prețios literar istoric, Lugoj, 1903; Ciprian Porumbescu, 1908; Pagini răslețe, 1910; Alexandru de Mocssonyi ca compositor și musician, Brașov, 1910; Contestație contra rezultatului alegerii … 4 mai 1921, în circ. Oravița, Lugoj, 1921; Andreiu B. de Șaguna, București, 1923; Scrisoare către alegători; Lugoș, f.a.

Caius Brediceanu, avocat, diplomat, născut în 25 aprilie 1879 în Lugoj. A făcut studiile liceale la Lugoj și Iași și la Universitățile din Paris și din Viena, unde a obținut doctoratul în drept și științe politice. Subsecretar de Stat la Ministerul de Externe în anul 1919. Delegat al României la Conferința de pace de la Paris, 1919-1920, reprezentând interesele Banatului. Ministru de Stat în guvernul Take Ionescu, 17 decembrie 1921-5 ianuarie 1922, ministru plenipotențiar la Rio de Janeiro în anul 1928, la Vatican în 1929, la Viena și din noiembrie 1936b, la Helsingfors, membru al Partidului Național-Țărănesc, deputat în 1919 și 1926-1927. Opera: Scrisoare către alegători, București, 1926.

Tiberiu Brediceanu, compozitor, născut în 2 aprilie 1877, doctor în drept la Cluj. S-a îndeletnicit de copil cu muzica, fiind și elev la Liceul din Blaj, al lui Iacob Mureșianu, în a cărui revistă „Muza Română” a publicat cele dintâi culegeri de muzică populară. Director al Băncii „Albina”, sucursala Brașov. A înființat în 1919, în calitate de șef al Resortului Artelor din Consiliul Dirigent, Teatrul Național din Cluj, Conservatorul din Cluj și Opera Română de aici în anul 1920. Director al Operei Române din Cluj, președinte al Conservatorului ASTRA din Brașov. Membru al Partidului Național-Țărănesc, laureat al Premiului național pentru muzică, în 1927, membru corespondent al Academiei Române din 26 mai 1937. Opera: poemul muzical etnografic Ardealul, Banatul și Maramurășul în port, joc și cântare, prefăcut apoi în România în port, joc și cântare; La șezătoare, icoane dela țară în 1 act; Seara Mare, scene lirice din ajunul Crăciunului, în 2 tablouri. Folclorist pasionat, a cules muzică populară bănățeană (colecție de peste 800 de melodii) și maramureșeană. A publicat 10 caiete de Doine și cântece populare românești, 7 caiete de Jocuri populare românești, un caiet de Colinde, toate armonizate pentru pian sau canto, cu acompaniament de pian. Opera: Cuvântare, Cluj, 1922, Muzica și compozitorii români ai Transilvaniei, Chișinău, 1926.

Zosim Chirtop s-a născut la Câmpeni și a fost delegat al Cercului Trascău.  Pentru „vina” de nu fi fost devotat statului, a fost pedepsit cu 3 ani închisoare, pedeapsă pe care și-a ispășit-o în temnița de la Vaț. A urmat Facultatea de Drept din Budapesta. După absolvirea facultății și-a obținut diploma de avocat, apoi și-a început activitatea juridică la Câmpeni, ca avocat și notar public. Pentru Adunarea Națională de la Alba Iulia a fost ales delegat titular al Cercului electoral Trascău. După Unirea cea Mare, din 1918, a fost ales membru al Consiliului Dirigent, iar, mai târziu, a fost numit „senator pe viață”. A decedat la Câmpeni, în 1953.

Ionel Comșa, reprezentant al Casei de păstrare din Săliște, județul Sibiu, născut în noiembrie 1878, deputat în primul Parlament al României Mari, senator ales al Camerilor de Comerț din Ardeal, 1926-1939, fondator, director general și președinte al Consiliului de Administrație al Băncii Centrale pentru Industrie și Comerț S.A. Cluj, fondator și președinte al Consiliului de Administrație al Societății Industria Sârmei S.A. Cluj, fondator și președinte al Consiliului de Administrație al Fabricei de Sticlărie Turda S.A. La Adunarea de la Alba Iulia a fost delegatul Casei de Păstrare Săliște.

Victor Deleu, avocat, politician, născut în 25 mai 1876, absolvent al Colegiului Național „Silvana” și al Facultății de Drept de la Universitatea din Budapesta absolvită în anul 1900. A obținut doctoratul în drept la Universitatea „Franz Joseph” în anul 1902. În timpul primului război mondial a fost membru al Corpului de Voluntari Români din Rusia. A fost primar al Clujului în perioada iunie 1932 – 18 noiembrie 1933. A decedat în 31 decembrie 1939.

Silviu Dragomir, profesor de istorie sud-est europeană la Universitatea Cluj, 1919, născut în 13 martie 1888 în Gurasadului, Hunedoara. Doctor în teologie, în învățământ din 11 iunie 1911, profesor la Seminarul „Andreian” din Sibiu, 1912-1919, secretar al Adunării de la Alba-Iulia, 1918, deputat, 1926-1927, decan, 1925-1926, prodecan, 1926-1927, membru al Academiei Române, 1928, director al revistei „Revue de la Transylvanie”. A colaborat la: „Luceafărul”, „Dacoromania”, „Anuarul Institutului de Istorie Națională” din Cluj. Ministru al Minorităților din 1 februarie 1939. A făcut cercetări în Arhivele rusești din Moscova. Opera: Corespondența episcopului Gherasim Adamovici, Sibiu, 1911; Contribuțiuni privitoare la relațiile Bisericii românești cu Rusia, București, 1912; Dreptul Românilor de pe pământul crăiesc, Sibiu, 1913; Relațiile bisericești ale Românilor din Ardeal cu Rusia în veacul XVIII, 1914; Cele mai vechi știri la Românii din eparhia Aradului, 1917; Istoria desrobirii religioase a Românilor din Arddeal în secolul XVIII, vol. I, 1920; Vlahii din Serbia, Cluj, 1922; Vlahii și Morlacii, 1924; Originea coloniilor române din Istria, București, 1924; Avram Iancu, 1924; Nicolae Bălceascu în Ardeal, Cluj, 1928; Un precursor … Const. Romanul Vidu, București, 1929; Vechile biserici din Zarand, Cluj, 1930; Nedreptățirea elementului ortodox în Ardeal, București, 1930; La Transilvanie roumaine et ses minorités ethniques, 1934.

Ioan Flueraș, născut în 2 noiembrie 1882 în Chereluș, animator socialist, rotar de meserie. A trăit în Budapesta, 1903-1918. A fost membru al Consiliului Dirigent pentru participarea sa la Adunarea din Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. A fost fruntaș al Partidului Socialist, a redactat ziarele socialiste „Adevărul” și „Tribuna socialistă”; a fost ales deputat pe lista Partidului Național-Țărănesc în 1928 și 1931, apoi președinte al Confederației Generale a Muncii.

Onisifor Ghibu

Onisifor Ghibu, profesor de pedagogie la Universitatea din Cluj, născut în 31 mai 1883 în Săliștea Sibiului. A făcut liceul în Sibiu și Brașov și a studiat apoi teologia în Sibiu, 1902-1905, filosofia și pedagogia la Universitatea București, Budapesta, Strassbourg și Iena. Doctor în filosofie la Iena din decembrie 1909. Referent școlar în Consistoriul arhidiecezan din Sibiu, 1910, și profesor la Seminarul „Andreian” în perioada martie 1911-1912. Secretar general la Instrucție în Consiliul Dirigent, 1918-1920, membru corespondent al Academiei Române, decan al Facultății de Litere, 1929 și președinte al Secției școlare a ASTREI, inspector general al școlilor ortodoxe din Transilvania, 1910-1914, fondatorul al ziarului basarabean „România Nouă”, membru al Partidului Național Creștin, deputat în Consiliul Național al Transilvaniei, 1919 și senator al Consiliului Comunal de Orhei, 1926-1927. Opera: Limba nouilor cărți bisericești, Sibiu, 1905; O călătorie prin Alsacia, Lorena, țara și școalele ei, București, 1909; Catalogul cărților pedagogice românești al Librăriei Diecesane, Sibiu, 1910; Der Moderne Utraquismus, Langensalza, 1910; Ziaristica bisericească la Români, Sibiu, 1910; Cercetări privitoare la învățământul nostru primar și la educația populară, Arad, 1912; Școala românească din Ungaria, 1912, Chestiunea concentrării profesorilor români sub scutul  Asociațiunii, 1913; Chestiunea manualelor în școalele noastre secundare, 1913; Az Erdélyi föegyhozmegyeigör-kel román tanitol ertekezletek véleményei a magyar nyelvtanitása targyában, 1914; fără nume, Conferințele învățătorilor dela școalele greco-ortodoxe române, 1913; Dare de seamă, 1914; fără nume, Raport către ședința Secție a Asociațiunii, 1914, cu G. Sima, Școala românească din Transilvania și Ungaria, București, 1915; Vieața și organizația bisericească și școlară în Transilvania și Ungaria, 1915; Învățământul în Budapesta, 1916; Din istoria literaturii didactice românești, Academia  Română, 1916, trei broșuri: Bucoavnele, Abecedarele, Cărțile de citire; Pentru protecția copiilor, 1916; Școala românească din Pesta, 1916; Școalele germane din România, 1916; Deșteptarea Moldovenilor de peste Nistru, Chișinău, 1918; Universitatea din Cluj și institutele ei,  Cluj, 1923;  Călătorind prin Basarabia, Chișinău, 1923; Necesitatea unei revizuiri radicale a situației confesionale în Transilvania, Cluj, 1923; Catolicismul românesc în Transilvania și politica religioasă a Statului român, 1924; După cinci ani de Unire. De ce mergem spre dezastru. Două scrisori domnului Goga, 1924; Universitatea românească a Daciei Superioare, Cluj, 1924; Cum s-a făcut unirea Basarabiei, Sibiu, 1925; Înființarea patriarhatului românesc, Cluj, 1925; În jurul catolicismului și a unirii bisericilor, Bibl. „Semănătorul”, Arad, 1925; Cea dintâi statistică a învățământului în România întregită, 1925;  Dela Basarabia rusească la Basarabia românească, vol. I, Cluj, 1926; N. Iorga ca educator, f.a., f.l.; Câteva cuvinte … , 1926; Cu gândul la Basarabia, Arad, 1926; Dare de seamă, Chișinău, 1926 și 1927; Câteva cuvinte … , 1927; Cuvinte către tineretul basarabean, 1927; Trei ani pe frontul Basarabean, 1927; A cincea Universitate, 1927; Ardealul în Basarabia, Cluj, 1928; Universitatea Daciei Superioare, București, 1929; Un anacronism și o sfidare, Cluj, 1931; În jurul preluării Universității din Cluj, București, 1931; O imperioasă problemă națională, Beiuș, 1931; Unversitatea Daciei Superioare, Cluj, 1931; Basarabia în statistica Universității din Iași, București, 1932; O grea moștenire, 1933; Acțiunea catolicismului unguresc, Cluj, 1934; Contribuții … , București, 1934; Doi uzurpatori … , Cluj, 1934; Portrete pedagogice, Biblioteca pentru toți; Problema … , f.a.

Octavian Goga

Octavian Goga, poet și om politic, născut în 1 aprilie 1881 în Rășinari. Își petrece primii ani ai copilăriei în satul natal și în Crăciunel, unde tatăl său, preot, și mama lui, Aurelia, aveau o  mică moșie. Studiază o parte din liceu la Sibiu și îl termină la Liceul românesc  din Brașov. Cursurile universitare le-a urmat la Budapesta și Berlin. La Budapesta obține și titlul de candidat de profesor la filologia clasică. Călătorește apoi în străinătate, în Franța, Germania, Anglia, Italia, pentru completarea studiilor. În 1912 era secretar al Asociațiunii din Sibiu. Din cauza politicii sale naționale a fost închis de autoritățile maghiare la Seghedin. Înainte de izbucnirea războiului vine la București, unde, prin cuvântări și prin scris, militează pentru ieșirea noastră din neutralitate. Este, pe rând, ministru al Instrucțiunii Publice și Cultelor, 5-16 decembrie 1919, ministru de Stat, 18 martie-13 iunie 1920, de Culte și Arte, 13 iunie 1920-17 decembrie 1921 și de Interne, 20 martie-14 iulie 1926, în guvernul Averescu, de care se desparte, fondează Partidul Național Agrar și se contopește, în cele din urmă, cu Liga Apărării Naționale Creștine, ajungând președintele activ al Partidului Național-Creștin. Președinte al Societății Scriitorilor Români, membru al Academiei Române, laureat al Premiului Național de Poezie în 1924. Conduce revista „Țara Noastră” din 1 ianuarie 1907, transformată apoi în ziar de partid. Profesor de estetică din 1936, la Universitatea din Cluj. Prim-ministru și ministru de Stat în perioada 28 decembrie 1937-10 februarie 1938. Moare în 7 mai 1938 la Ciucea. A început să scrie versuri de la vârsta de 15-16 ani, primele încercări au fost publicate în „Familia” din Oradea și „Tribuna” din Sibiu, când a iscălit Nicolae Otavă. În 1902 întemeiază la Budapesta, împreună cu alți scriitori, revista „Luceafărul”. Opera: Poezii, Budapesta, 1905; O seamă de cuvinte, Sibiu, 1908; Însemnările unui trecător, f.a.; Ne cheamă pământul, București, 1909; Ce e Tribuna zilelor noastre?, Arad, 1911; Din umbra zidurilor, București, 1909; Domnul Notar, 1914; Strigăte în pustiu, 1915; Poezii alese, 1915; Cântece fără țară, 1916; Două morminte, 1916; Coșbuc, 1923; Ideia națională, Cluj, 1923; Poezii, București, 1924; Discurs, Cluj, 1926; Pagini din luptele Ardelenilor pentru unire; Chișinău, 1927; Mustul care fierbe, București, 1927; Meșterul Manole, 1928; Discurs, 1929; Aceeași luptă: Budapesta-București, 1930; Un ambassadeur de la latinité: Saint Aulaire, 1930; Precursorii, 1930; Primejdia străinilor din România, 1934; Fragmente autobiografice, f.a.; Provocatorii, f.a.; Abecedar, cu D.V. Țoni, Craiova, 1931, două volume; Carte de citire, cu S. Mehedinți, 1931; Madach, tragedia omului, traducere, București, 1934.

Vasile Goldiș, politician, născut în 25 noiembrie 1802 în Seleuș-Cigărel, Arad, fiu de preot. Studii: școala primară în Boroșineu, Cermeiu, Pănad și Arad. Liceul și examenul de maturitate la Arad în 1881. A studiat apoi istoria și latina la Universitatea din Pesta și Viena, 1881-1885. Tot în Pesta a dat examenul de capacitate. A fost primit apoi în Institutul pentru formarea specială a profesorilor din Pesta. De la acest institut a venit în 1886 la Caransebeș, ca profesor de pedagogie la Institutul diecezan. În anul 1889 a fost numit la Gimnaziul din Brașov, ca profesor de istorie și limba latină, până în 1901, când a fost pensionat. În 1895 este secretar al Societății pentru crearea unui fond de teatru român, iar din 1900, referent în Secțiunea istorică a ASTREI. Din anul 1901, secretar al Consistoriului diecezan din Arad și în Congresul național-bisericesc. Colaborator permanent al ziarului „Tribuna Poporului”, devenit mai târziu „Tribuna”, a scris numeroase articole politice și culturale. A fost  un fruntaș al  Partidului Național Român din fosta Ungarie, deputat al Cercului Radna, desfășurând o activitate remarcabilă în Parlamentul de la Budapesta și pe toate tărâmurile vieții publice. A fost în fruntea mișcărilor din toamna lui 1918, a redactat „Declarațiunea” de la Oradea, 12 octombrie 1918, în care a cerut pentru români plenitudinea drepturilor naționale. A redactat și „ultimatul” adresat lui Iászi Oszkár, iar în Consiliul Dirigent a deținut portofoliul Cultelor și Instrucției Pubice. Ministru al Ardealului în perioada 17 decembrie 1918-5 decembrie 1919, ministru de Stat, 18-19 martie 1920. În primăvara lui 1926 a părăsit Partidul Național-Țărănesc, a format un nou partid național, intrând în guvernul condus de generalul Averescu ca ministru al Cultelor, 30 martie 1926-4 iunie 1927. În această calitate a încheiat Concordatul cu Vaticanul. Mai târziu, partidul lui a fuzionat cu Partidul Poporului al lui Averescu. În 1925 a fost ales președinte al ASTREI, a fost membru al Academiei Române. A murit în 10 februarie 1934. Opera: Istoria Ungariei, traducere după L. Mangold, Brașov, 1890; Istoria universală, vol. I-III, 1892-1897; Greșelile învățătorilor, traducere din James L. Hughes, 1893; Elemente din constituția patriei sau drepturile și datorințele cetățenești, manual, 1894; Abecedar și întâia carte pentru deprinderea limbei maghiare în școalele poporale române, 1894, cu Fr. Koós; a doua carte pentru deprinderea limbei maghiare, 1894, cu Fr. Koós; Istoria patriei în legătură cu evenimentele epocale din istoria universală, 1896; Sintaxa limbei latine, 1896; Geografia, partea I și II, 1900; Subvenționarea cultelor, Arad, 1927; Discursuri, București, 1928; Concordatul, București, f.a.; La 1 Decembrie 1918, Sibiu, f.a.

Emil Hațieganu, profesor universitar, născut în 9 decembrie 1878 în Tritul de Sus, Turda, doctor în drept la Cluj, magistrat. Membru al Consiliului Dirigent, șeful Resortului Codificație, 2 decembrie 1919 – 5 aprilie 1920. La 1 octombrie 1919, numit profesor titular la catedra de procedură civilă la Universitatea din Cluj. Prodecan, 1920-1921, 1922-1923, decan, 1921-1922, 1927-1928, rector, 1928-1929, supleant al catedrei de drept comercial, 1 octombrie 1925 – 1 februarie 1930, președinte al Consiliului Național Român din Cluj, 1918, redactor la „Curierul judiciar”, între anii 1912 – 1918, deputat, 1919, 1926, 1928, 1931, vicepreședinte al Camerei, 1930. Național-țărănist, subsecretar de Stat la Justiție, 7 – 13 iunie 1930, ministru al Sănătății, Muncii și Ocrotirii Sociale, 10 octombrie 1930 – 18 aprilie 1931 și al Transilvaniei, 6 iunie – 20 octombrie 1932, 14 ianuarie -14 noiembrie 1933. Membru al „Frontului Românesc”.

Iosif Jumanca, socialist, născut în 1893, participant la Adunarea de la Alba Iulia, șef de Resort al Consiliului Dirigent, secretar al Partidului Socialist, deputat ales pe lista guvernului Iuliu Maniu, 1928.

Korodi Lutz, profesor și politician, născut la 15 septembrie 1867 în Cluj. După absolvirea școlii de învățământ din Cluj în 1886, Korodi a studiat limbile vechi și teologia protestantă în Berna, Bonn, Budapesta și München. În timpul studiilor sale, în 1888, a devenit membru al frăției Alemannia Bonn. A absolvit examenul de stat pentru serviciul de școală superioară și a intrat în 1896 în serviciul didactic. În 1899 a devenit profesor la Gimnaziul protestant din Cluj. A lucrat ca editor al ziarului „Kronstadt” și a fost din 1901 deputat al Dietei Ungare. Motivele politice au condus, în anul 1903, la o relocare la Berlin. Acolo a fost 1904 profesor senior la „Royal Gymnasium” și din 1907 director al „Fontaneschule” din Schöneberg. În acest timp, Korodi a aparținut conducerii Asociației Pan-germane și a fost editorul ziarului german între 1917 și 1919, care a fost considerat organul acestei asociații. După  Unirea Transilvaniei cu România, s-a întors în 1919 în patria sa. Ca reprezentant al sașilor transilvăneni, a fost membru al Senatului României. În anii 1921-22 a lucrat în cadrul Ministerului de Interne al României, apoi sa întors ca profesor la Școala de Gimnastică de Stat din Germania, în Timișoara, înapoi la serviciul didactic. Din cauza implicării sale în organizarea politică a șvabilor din Banat, a fost pensionat la începutul anului 1925. S-a mutat în Germania și a predat la Gimnaziul „Goethe” din Hanovra. Din 1928 a locuit din nou în Berlin, unde a scris pentru cotidiene. A murit în 25 martie 1954 la Berlin.

Ioan I. Lapedatu, economist, născut în anul 1876 în Săcele, Brașov. A studiat în Brașov și Budapesta, la Academia Superioară de Comerț, unde a luat în 1904, diploma de profesor pentru școlile superioare comerciale. A redactat un timp „Revista economică”, a fost director al Băncii „Ardeleana” din Orăștie, apoi al Societății de asigurare „Transilvania” din Sibiu. Secretar general al Resortului de finanțe al Consiliului Dirigent. Profesor la Academia de Comerț din Cluj, pentru finanțe, deputat de mai multe ori, ministru de finanțe în guvernul Averescu, 30 martie 1926 – 19 martie 1927. Director al Băncii Naționale, senator, membru onorific al Academiei Române, însărcinat de mai multe ori cu tratative în străinătate din partea guvernului. Opera: Teoria asigurărilor asupra vieții, Cluj, 1924; Problema datoriei publice … , București 1924; Discuția bugetului, 1927; Noua organizare a Ministerului de Finanțe, Sibiu, 1928; Banca Națională a României, Cluj, f.a.

Aurel Lazăr, avocat, om politic, născut în 1874 în Oradea. În 1898 absolvă Academia de Drept din Oradea, obține doctoratul în drept la Budapesta. Ia parte activă, de tânăr, la luptele pentru drepturile politice și mișcarea culturală a românilor. Din 1897, membru în comitetul Partidului Național, al cărui fruntaș a rămas. În casa sa din Oradea, în octombrie 1918, s-a ținut memorabila ședință a Comitetului Național, formulându-se Declarația citită de Alexandru Vaida-Voevod în Parlamentul ungar, prin care se anunța că românii se socot liberi de a hotărî singuri asupra viitorului lor. Șef al Resortului de Justiție în Consiliul Dirigent, deputat din 1919 în trei legislaturi, președinte al Camerei Deputaților în 1928, sub guvernul Maniu, președinte al Comisiunii interimare a orașului Oradea. A murit în 18 noiembrie 1930. Opera: Chestiunea de naționalitate, Arad, 1914.

Ioan Lupaș

Ioan Lupaș, profesor universitar, născut în 1880 în Săliște, Sibiu. A făcut școala primară în Săliște,  liceul în Sibiu și Brașov, bacalaureat în 1900, la Universitatea din Budapesta studiul istoriei și al latinei, 1900-1904, în 1902 „examenul fundamental”, în mai 1904, licența și doctoratul în istorie, octombrie 1904. Cursuri la Universitatea din Berlin, 1904-1905, în primăvara lui 1905, împreună cu Octavian Goga, face călătorii de studii în Bavaria, Tirol, Italia. La 1 august 1905 intră în învățământ, ca profesor la Seminarul „Andreian”, 1905-1909, este apoi inspector școlar confesional, 1909-1919, protopop de Săliște, 1909-1920, secretar general al Resortului de Instrucțiune Publică, 1918-1919, membru al Academiei Române din 1916 și președinte al Secțiunii istorice, 1932-1935. Deputat, 1919-1920, 1922-1926, 1926-1927, deputat în Congresul național bisericesc, în cel mitropolitan din Transilvania și în Sinodul eparhiei Cluj. Membru în comisia celor 15 pentru pregătirea proiectului de lege relativ la unificarea organizării constituționale bisericești și în Comisiunea pentru conservarea monumentelor istorice, Secția Transilvania, vicepreședinte al Secției istorice a ASTREI. Între 1 august – 1 noiembrie 1908, închis la Seghedin, condamnat pentru un articol publicat în revista „Țara noastră” din Sibiu. În politică a fost averescan, gogist și național-creștin. Ministru al Sănătății și Ocrotirilor Sociale, 30 martie 1926 – 4 iunie 1927 și al Cultelor și Artelor, 28 decembrie 1937 – 10 februarie 1938. A debutat în publicistică în anul 1900, în „Tribuna” și „Tribuna literară”. Opera: Câteva pagini din trecutul comunei Seliște, Sibiu, 1903; Az erdélyi görög Keleti egyház és a vallás-unio XVIII század folyaman, Budapest, 1904, teză de doctorat; Un capitol din istoria ziaristicei românești ardelene, Sibiu, 1906; Történeti Parhuzamoa. Felet Jancso Benedek ur ,,Politikai Hullàrnaira” Irta Justus, Budapest, 1917; Mitropolitul Andrei Șaguna, Sibiu, 1909; Contele Ștefan Szechenyi și politica de maghiarizare, 1910; Viața unei mame credincioase, București, 1910; De demult, povestire istorică, ediția a treia, Sibiu, 1911; Despre pocăință, 1911; Însemnătatea bisericii, 1911; La Ziua Sf. Andreiu, 1911; Misiunea episcopilor Adamovici și Bob la curtea din Viena, 1912; Sfânta Scriptură în limba română, 1912; Temeliile trecutului nostru, 1912; Gheorghe Bariț, 1913; Principele ardelean Acațiu Barcsai și Mitropolitul Sava  Brancovici, București, 1913; Contribuțiuni la istoria Românilor ardeleni, 1915; Episcopul Vasile Moga și profesorul Gheorghe Lazăr, 1915; Mângâiați poporul! Cuvântări, Sibiu, 1916; Despre începutul neamului nostru românesc, Biblioteca populară a Asociațiunii, f.a.; Capul lui Mihai Viteazul, 1920; Carte de citire (pentru diferite clase, diferite edițiuni), cu Brătescu-Voinești, ș.a., București, 1920-1922; Nicolae Popea și Ioan N. Moldovan, 1920; Factorii istorici ai vieții naționale românești, Lecțiune inaugurală, Cluj, 1921; Cea mai veche revistă literară românească, 1921; Istoria Românilor, 1921; Chestia Concordatului, Sibiu, 1921; La Centenarul morții lui Petru Maior, cu Sextil Pușcariu și Al. Lapedatu, Cluj; Mitropolitul Andrei Șaguna, Sibiu, 1921, două volume; Andrei Șaguna și conducătorii „Asociațiunii transilvane”, București, 1923; Avram Iancu, Cluj, 1924; Din activitatea ziaristică a lui Andreiu Mureșianu, Bucureși, 1925; Revoluția lui Horia, 1924; Sufletul lui Șaguna, 1924; Romanii și Dacii, Bibl. „Steaua”; Legea unificării bisericești, 1925; Viața și faptele lui Andrei Șaguna, Bibl. Steaua; Patriarhia Românilor, Cluj, 1925; Din trecutul ziaristicei române, Bibl. „Semănătorul”, Arad; Luptători pentru lumină; Contribuțiuni la istoria ziaristicei române ardelene, Sibiu, 1926; Învingeți-vă pe voi înșivă, 1926; Trei generațiuni … 1926; Studii … 1927; Doi umaniști români, 1928; Lecturi din izvoarele ist. rom., Cluj, 1928; Sibiul ca centru al vieții românești, 1928; „Chronicon Dubnicense” despre Ștefan cel Mare, București, 1929; Istoria Bisericii Ortodoxe Române, 1929; Regele Ferdinand, Cluj, 1929; I. Bogdan. Brașov, 1930; Un episod istoric din anul 1917, București, 1932; Istoria unui manual de istorie, 1932; O binefăcătoare …, Sibiu, 1933; Carte de Istorie bisericească ilustrată, București, 1933; Corespondența lui Grigore Ghica, 1933; Documente istorice, Cluj, 1933; Episcopul N. Popea, 1933; Începutul domniei lui Matei Basarab, București, 1933; Opera cultural-educativă a Bisericii Ortodoxe, Cluj, 1933; Răscoala țăranilor din Transilvania la 1784, 1934; Trecutul nostru românesc, Sibiu, 1934; Anastasia Șaguna, București, f.a.; Cronicari și istorici români din Transilvania, Craiova, f.a., două volume; Necesitatea unei concentrări democratice, Cluj, 1925; Unitatea etnică a Românie față de revizionism, București, 1934, cu D. Marmeliuc; Probleme școlare, 1937.

Iuliu Maniu, jurist și om politic, născut în 1873 în Șimleul Silvaniei, membru onorific al Academiei Române din 7 iunie 1919. Fiu de magistrat și nepot, după mamă, al lui Simion Bărnuțiu. Studiile primare la Blaj, cele liceale la Zalău, dreptul la Universitățile din Cluj, Viena și Budapesta. Din 1896 doctor în drept din 1898 cu cenzură de avocat la Pesta. Se stabilește în Blaj ca avocat al Mitropoliei Unite, unde funcționează până în anul 1915, când este înrolat în armată, face Școala de ofițeri de rezervă și este trimis pe frontul rusesc și apoi pe cel italian. Încă student, participă activ la viața politică, în 1892 participă la Congresul studențesc de la Roman,  ca reprezentant al studențimii române din Ardeal, iar între 1893-1895, la manifestările pentru Republică și Memorand. Ca student înființează Societatea studenților români, sârbi și slovaci în Budapesta, și, în calitate de președinte, în 1896, rostește un discurs politic cerând autonomie națională pentru românii din Ardeal și o nouă direcție politică activistă. În același an este ales membru în Comitetul Național al Partidului Național Român. Între 1906-1910, deputat al Cercului Vințul de Jos, având  intervenții deosebite în Parlamentul de la Budapesta. Întors de pe front, după consfătuirea Partidului Național din 24 septembrie 1918, se stabilește la Viena, unde, în luna octombrie, în timpul revoluției, sublocotenent fiind, cu câteva mii de ostași români, ocupă o parte din Ministerul de Război și cu sprijinul ofițerilor români, începe organizarea ostașilor. Între 15-16 noiembrie 1918, ia parte la tratativele cu partea maghiară, pronunțându-se pentru  desfacerea totală de Ungaria. La Adunarea de la Alba Iulia, într-un discurs sobru, arată drepturile istorice indiscutabile ale românilor asupra Ardealului și asupra celorlalte ținuturi românești. Contribuie hotărâtor la formularea rezoluțiilor votate de Adunare. Marele Sfat Național de la Alba Iulia îl alege ca președinte al Consiliului Dirigent și șef al Resortului de Interne. Timp de mai bine de un an, conduce treburile Ardealului, consolidând noua administrație românească. După moartea lui G. Pop de Băsești, este ales președinte al Partidului Național din Ardeal, care, în februarie 1923, a fuzionat cu Partidul Democrat al lui Take Ionescu, în ianuarie 1925, cu Partidul Naționalist al lui Iorga, iar în toamna lui 1928 cu Partidul Țărănesc condus de Ion Mihalache, formând Partidul Național-Țărănesc. Prim-ministru între 16 noiembrie 1928 – 7 iunie 1930, 13 iunie – 10 octombrie 1930 și 20 octombrie 1932 – 14 ianuarie 1933. Opera: Discursuri parlamentare, Blaj, 1906; Ardealul în timpul războiului, Cluj, 1921; Chestia Banatului, București, 1924; Problema minorităților, 1924; 1929; Lege pentru organizarea ministerelor, Au comte de Saint Aulaire, 1930; România și revizuirea tratatelor, 1934, cu C. I.C. Brătianu.

Alexandru Marta, născut în 21 decembrie 1869 în comuna Căprioara, județul Severin, plasa Birchiș, Judecătoria Făget. La 1 Decembrie 1918 era consilier la Curtea de Apel maghiară din Seghedin. A fost ales de Adunarea de la Alba Iulia în Marele Sfat. A ocupat postul de secretar general al Consiliului Dirigent până la desființarea acestuia, secretar general al Ministerului Justiției pentru Ardeal și Banat, până în 30 august 1920, primpreședinte al Curții de Apel Oradea, din mai 1921, al Curții de Apel Timișoara, până în 30 aprilie 1938, când a ieșit la pensie; în 14 august 1938 a fost rechemat în calitate  de resident regal al Ținutului Timiș, până la 30 septembrie 1940.

Constantin Missits, născut la Lipova la 26 mai 1878, doctor în Drept la Universitatea din Budapesta, avocat și delegat al Lipovei, a îndeplinit atribuții legate de funcția de președinte al Asociației ardelene pentru industria și comerțul cu lemne, dinamizând Societatea forestieră „Carpatia” și contribuind la înființarea „Întreprinderilor Forestiere Române S.A.” din Cluj. Urmează liceul la Lugoj, apoi dreptul la Budapesta. În vremea anilor de liceu, la Lugoj, se bucură de un stipendiu din partea Fundației „Emanoil Gojdu”. Se înscrie la Facultatea de Drept a Universității din Budapesta în anul 1895. Studentul Missits, la curent cu întemnițarea memorandiștilor, prezent printre semnatarii unor adrese de încurajare studențești către redactorul „Dreptății”. La finele anului 1895 renaște Societatea studențească română „Petru Maior” din Budapesta, Missits figurează printre membrii ordinari ai acesteia. În august 1896 e activ în pregătirea Adunării generale a Astrei la Lugoj. După câțiva ani de practică de candidat de avocat, devine membru al Societății pentru fond de teatru român. În cursul ultimei decade a lunii noiembrie 1918, Missits este ales printre cei cinci delegați ai Cercului electoral Lipova din partea populației românești, cu scopul mărturisit de a participa la hotărârea sorții națiunii române în duminica zilei de 1 decembrie 1918, în cadrul solemn al Adunării de la Alba Iulia. Îndată după Adunare este numit secretar general la Resortul de alimentare al Consiliului Dirigent de la Sibiu, unde rămâne până în luna octombrie 1919. Sarcina sa era deosebit de grea, dublată de o mare răspundere. Moartea îi survine fulgerător la Brașov, în ziua de 31 iulie 1921.

Iuliu Moldovan, medic, profesor universitar, născut în 15 iulie 1882 în Bogata de Mureș. Studii la Praga și Viena, asistent, profesor de igienă și igienă socială la Universitatea din Cluj, decan, membru al Societății de biologie, cooptat în Marele Sfat al Transilvaniei, secretar general și inspector general sanitar și de ocrotire a Ardealului. Subsecretar de Stat, în perioada 14 noiembrie 1929 – 10 octombrie 1930 la Muncă, Sănătate și Ocrotiri Sociale, secretar general la același departament, 1928-1929, deputat de Hunedoara și senator de Arad, președinte al ASTREI, membru corespondent al Academiei Române din 10 iunie 1920. Opera: Principii generale ale organizării sănătății în România, București, 1924; Igiena națiuni, Cluj, 1925; Biopolitica, 1926.

Valer Moldovan, avocat, profesor de drept administrativ la Universitatea din Cluj, născut în 5 august 1875 în Câmpeni, Alba. A făcut studii la Universitatea la Cluj și Budapesta, doctor în drept al Universității din Cluj, secretar general în Consiliul Dirigent, decan al Baroului de Turda și președinte al Camerei de Agricultură din acest oraș, național-țărănist. Prezent la Marea Adunare de la Alba Iulia în calitate de delegat al Circumscripției electorale Turda, membru în Marele Sfat, ales deputat de Turda, 1919, 1926, 1927, 1928, 1930, senator, 1926, 1928, 1932, 1933, vicepreședinte al Senatului, 1928, subsecretar de Stat la Ministerul Cultelor, 14 noiembrie 1929 – 17 iunie 1930, director ministerial al Transilvaniei, 1930, 1933, profesor agregat, 25 ianuarie 1930 și titular, 1 aprilie 1933, de drept canonic, din 1934, la catedra de drept administrativ.

Ion Montani, ziarist, născut în aprilie 1882 în Târnava Mică, absolvent al Facultății de Drept din Budapesta, colaborator la ziarul „Poporul Român” din, Budapesta, 1902,  unul din întemeietorii revistei „Luceafărul”, 1902 și colaborator intern, colaborator la ziarul „Lupta”, 1907, redactor și prim redactor la „Tribuna” din Arad, 1907-1912, prim redactor și director al ziarului „Românul” din Arad, 1912-1914. Între 1914-1918, colaborator de pe front al ziarului „Românul” din Arad, decembrie 1918 – decembrie 1919, șeful Propagandei prin Presă, broșuri și foi volante, atașat Consiliului Dirigent. Director al ziarului „Tribuna Nouă”, 1924-1925, director al ziarului „Renașterea Română”, prim-redactor al ziarului „Vestul” din Timișoara, 1930-1931, colaborator la ziarele „Dreptatea”, „Lupta”, „Adevărul” etc. și la revistele „Convorbiri literare”, „Cele trei Crișuri”, „Banatul”, „Analele Banatului”, „Viitorul” etc. Opera: Valul care trece, Arad, 1925, Din zile grele, f.a.

Gheorghe Moroian, funcționar, profesor, om politic, născut în 9 iulie 1970 în Satulung, Brașov, studii secundare la Brașov, licențiat al Institutului de Stat Comercial Superior din Antwerp în 1892, laureat al Școlii de științe politice din Paris, 1892-1895, doctor în științe social-economice al Universității din Tübingen în 1897, luptător pentru cauza națională a românilor ardeleni în Belgia și Franța, organizând la Paris o adunare a studenților români, a scris în acest sens articole în „Independance Belge”, „La Justice”, „Journal des Debats”, „Republique française”, între 1907-1909, consul al României la Londra, din 1909, atașat comercial în Austro-Ungaria, Germania, Elveția și Rusia, membru al delegației transilvănene la Conferința de pace de la Paris din 1919, din mai 1919, secretar general la Externe în Consiliul Dirigent al Transilvaniei, deputat în 1919, 1928-1931, 1931-1932, fondator al revistei „Observatorul economic social”, membru în „Frontul Românesc”, colaborator la „Semănătorul”. Din lucrările sale: „Românii din Ungaria”, de H. Gaidoz, București, 1894, traducere, „Chestia agrară în  România”, 1897, „La loi agraire de 1864”, Stuttgart, 1898, „Darul din inimă”, București, 1905, „Importanța comercială a Egiptului pentru România”, București, 1906, „Legăturile noastre cu Anglia”, Cluj, 1923, „Unirea de la 1859 … ”, 1927, „Steed. Dimensiunile păcei”, 1927, traducere, „Luptele de emancipare ale românilor din Ardeal … ”,  1929, și ediția în limba franceză, Paris, 1933, „Discurs”, Cluj, 1931, „Recunoștința Ardealului … ”, 1931, „Organizarea și funcționarea muzeelor comerciale” f.a. A contribuit la prima Enciclopedie românească  cu articole referitoare la politică.

Eugen Muntean, inginer, născut în 1878 la Oravița, județul Caraș, absolvent al Liceului greco-ortodox din Brașov în anul 1895, Politehnica la Viena, obținând titlul academic de inginer mecanic în 1902; inginer la marina militară austro-ungară între anii 1902-1918, ultimul rang obținut, inginer căpitan-comandor. La Marea Adunare de la Alba-Iulia a participat ca delegat al Comitetului revoluționar și al Gărzii marinarilor români de la Pola. A fost numit secretar general la Resortul Industriei al Consiliului Dirigent. În Constituanta țării a fost ales deputat al Circumscripției Recița, județul Caraș.

Victor Onișor, profesor universitar, născut în 19 iunie 1874 în comuna Zagra județul Năsăud, într-o familie fruntașă de grăniceri. Studii: școala primară în Zagra, Liceul grăniceresc din Năsăud, doctoratul în drept, examenul de avocat la Universitatea din Budapesta. În timpul studenției este ales președinte al Societății Academice „Petru Maior” din Budapesta. În anii 1897-1898 figurează ca membru în comitetul de redacție al ziarului „Tribuna” din Sibiu. După terminarea studiilor și trecerea examenului de avocat, avocat în Bistrița până în 1914 când este mobilizat, profesor de limba română la Liceul săsesc din Bistrița. Face întreg războiul, la început locotenent apoi căpitan. Ca avocat la Bistrița ia conducerea  și organizarea luptei naționale în județ, scoțând pe cheltuială proprie o publicație de afirmare națională, „Gazeta Bistriței”.  Candidează la alegerile de deputat din anul 1906 în Cercul electoral Năsăud, cu programul Partidului Național Român, fiind înfrânt cu numai câteva voturi de candidatul guvernului maghiar, voturi aparținând candidaților evrei și unguri, funcționari obligați să voteze cu regimul. La alegerile din anul 1910 este din nou înfrânt datorită terorii exercitată de guvernul maghiar. În 1918 reprezintă Cercul electoral Năsăud la Adunarea Națională de la Alba-Iulia. Este cooptat în Marele Sfat Național, numit secretar general al Consiliului Dirigent, Resortul Interne și organizează întreaga  administrație din Transilvania pe baze românești. În 1919 este ales deputat al Cercului electoral Năsăud, în prima legislatură a Statului român reîntregit, fără contracandidat. Ca profesor de drept administrativ și financiar la Universitatea Regele Ferduinand I din Cluj, prodecan și decan în mai multe rânduri, contribuie la organizarea învățământului românesc în Transilvania. A fost și  vicepreședinte al Secției juridice a „ASTREI” și al „AGRULUI”. A  sprijinit mișcarea Băncilor Populare românești din Transilvania, a înființat diferite întreprinderi industriale românești, a îndrumat și organizat meseriașii români din Bistrița. Opera: Legiuirea țărei noastre, Bistrița, 1901; Legile Grănicerilor Năsăudeni, 1905; Doyle Duett, traducere, 1905; Legea nouă asupra alegerii deputaților, Arad, 1914, cu Aurel Lazăr și Romul Boilă; Lege pentru alegerea de deputați și senatori, Cluj, 1919, Noua lege pentru alegerea de deputați și senatori, Sibiu, 1919; Istoria dreptului român, Cluj, 1921, curs de licență; Tratat de drept administrativ român, 1923; Venitul Național, reforma monetară și criza economică din România, 1931; Situația juridică a statului romano-catolic ardelean … ,Cluj, 1934. Decorații: „Ordinul Francisc Iosif I”, în 1918 pentru merite militare, „Regele Ferdinand I” în grad de ofițer, pentru merite în lupta pentru Unire, ordinele „Steaua României” și „Coroana României” în grad de comandor pentru merite în cadrul Statului român și cu „Răsplata Muncii” pentru învățământ, clasa I. A murit în 16 mai 1932 într-un sanatoriu din Viena.

Vasile C. Osvadă, economist și publicist, născut în 9 septembrie 1875 în Măhaciu, Cluj. Studii: Blaj, Brașov și Viena, director de bănci, colaborator cu articole economice la „Tribuna”, „Foaia de Duminică”, „Revista Economică”, „Lupta”. A redactat foaia „Tovărășia”.

Ștefan Cicio-Pop, om politic, născut în 1 aprilie 1865 în Sigău, Someș. Studii primare și liceale în Gherla și Sibiu, cele universitare la Budapesta și Viena. Din 1891, avocat în Arad. În 1894, la Conferința de la Haga a Uniunii interparlamentare, ca trimis al comitetului executiv al Partidului Național. Luptător activ pentru cauza națională, avocat al apărării în procesul Memorandului, deputat de Șiria în Parlamentul de la Budapesta, 1905. În casa lui din Arad s-a pregătit Adunarea de la Alba Iulia, pe care Ștefan Cicio-Pop a deschis-o, a fost ales vicepreședinte al ei la 1 Decembrie 1918. Membru în Consiliul Dirigent ca șef al Resortului de  Război. Între 17 decembrie 1918 – 14 martie 1920, ministru de Stat pentru Ardeal, deputat de mai multe ori în Parlament, deputat și președinte al Camerei în 1928-1929 în guvernul Maniu. A murit în 16 februarie 1934. Opera: Discurs, București, 1927; Unirea Ardealului și Banatului cu Patria Mumă, Cernăuți, 1928; Départ de Mr. de Saint Aulaire, București, 1930.

Mihai Popovici, om politic, născut în 21 octombrie 1879 în Brașov. A absolvit Facultatea de Filosofie de la Viena, unde a obținut și doctoratul în drept. A participat la toate mișcările politice ale Partidului  Național Român din Transilvania. A fost însărcinat cu diferite misiuni importante și a scris articole în mai toate ziarele transilvănene pentru cauza românească. În 1916 intră în Armata Română și în 1917-1918  organizează Corpul Voluntarilor Români în Moldova. A participat la Adunarea Națională de la Alba Iulia care îl alege membru în Consiliului Dirigent la Resortul Industriei și Comerțului. Între 5 decembrie 1919-13 martie 1920 este ministru la Lucrări Publice și ad-interim la Finanțe, ministru de finanțe, 6-22 iunie 1927, 16 noiembrie 1928-15 octombrie 1929, când a stabilizat leul,  noiembrie 1928, de Interne, 7-13 iunie 1930, iar de finanțe, 13 iunie 1930-13 aprilie 1931, de Justiție, 11 august 1932-14 noiembrie 1933. Fruntaș național-țărănist. Opera: Solidarismul politic, București, 1923; Bugetul, 1924; Alegerea de la Reghinul-Săsesc, 1925; Bugetul, 1925; Datoriile și creanțele României după tratate, 1925; Politica de revalorizare și conversiunea la Banca Națională, 1925; Lege pentru reorganizarea Înaltei Curți, 1929; Legea contabilității publice, 1930; Lege pentru reorganizarea Înaltei Curți de Conturi, 1930.

Alexandru Russu, episcop greco-catolic al Maramureșului, născut în 1884 în Seribia, Mureș, într-o familie preoțească. A terminat liceul la Blaj, apoi Seminarul central din Budapesta, unde și-a luat doctoratul. În 1910 este hirotonit și numit profesor de Dogmatică la catedra  monseniorului dr. Suciu din Blaj. Fondator la revistei „Cultura creștină”, 1911, director al ziarului „Unirea”, 1922, canonic de Blaj, 1921, rector al Seminarului teologic și al Academiei Teologice, 1925, deputat și secretar general la Resortul Cultelor. Opera: Catehismul catolic, Blaj, 1921; Veneratului cler eparhial, 1931.

Ioan Suciu, om politic, născut în 14 decembrie 1862 la Șiștaroveț, Timiș, decedat 12 martie 1939 la Chișineu-Criș. Organizator al  Adunării Naționale. Funcțiile: deputat național în Parlamentul de la Budapesta, membru în Comitetul Central al Partidului Național din Transilvania, ministru al Organizării și al Propagandei în Consiliul Dirigent, 1918-1920, președinte al Comisiei de unificare, secretar general al Agriculturii și Domeniilor pentru Transilvania, 1920-1921, primpreședinte al Consiliului Superior, 1920-1922, deputat și senator în Parlamentul de la București, șeful Contenciosului Statului, 1922-1929, decan al Baroului Cluj. 1922-1930, notar public la Chișineu-Criș, 1930-1939.

Alexandru Vaida Voevod în 1938 / foto: Life

Alexandru Vaida Voevod, om politic, născut în 27 februarie 1872 în Olpret. Studii: Liceul săsesc din Bistrița și Liceul românesc din Brașov, medicina la Universitatea din Viena. Participant activ la manifestările naționale. În 1896 convoacă la Viena un important congres al studențimii, din 1896, ales în comitetul Partidului Național. A practicat puțin timp medicina, la Karlsbad. Pierde la alegerile din 1905, ales cu mare majoritate în 1906 în Camera Ungariei, vorbește aici despre reforma agrară, votul universal, dreptul femeilor de a fi admise la Universitate, contra legii școlare a lui Apponyi, Scos în 1907 din fosta Cameră, revine, din 1910, deputat de Făgăraș, activând în Cameră până în 1918. În toamna lui 1918 participă la Oradea la consfătuirea comitetului, iar în 18 octombrie citește în Parlamentul ungar, Declarația de liberă dispunere de soarta sa, a poporului român din Ardeal și Ungaria, care a produs o mare consternare între deputații maghiari. La Marea Adunare Națională de la Alba Iulia este ales în Consiliul Dirigent, la Externe și delegat în comisia care a prezentat Actul Unirii regelui Ferdinand. Între 17 decembrie 1918 – 1 decembrie 1919 este ministru al Transilvaniei. Între 1 – 5 decembrie 1919 este prim ministru și la ministru la Externe. Tot în 1919 participă la Congresul de pace, iar în toamna aceluiași an este deputat și președinte al noii Camere a României Mari. Ministru de Interne, 16 noiembrie 1928 – 7 iunie 1930 și 13 iunie – 10 octombrie 1930, când organizează Jandarmeria. Prim ministru, 6 iunie – 20 octombrie 1932 și 14 ianuarie – 14 noiembrie 1933, deținând și portofoliile Interne și ad interim la Externe, 6 iunie – 11 august 1932, ad interim la Muncă, Sănătate și Ocrotire Socială, 7 – 9 iunie 1932, Externe, 11 august – 20 octombrie 1932 și Industrie și Comerț, 14 iunie – 14 noiembrie 1933. Rupându-se din Partidul Național-Țărănesc, la 12 mai 1933 creează organizația politică „Frontul Românesc”. Ministru de Stat, 10 februarie – 30 martie 1938, consilier de Coroană, 30 martie 1938. Ministru de Stat, 28 iunie – 4 iulie 1940. Opera: Postul – virtute? petrecerea-păcat?, Viena, 1898; Vorbire, Orăștie, 1904; Mangra, Tisza și Tribuna, Brașov, 1911; Expunere … , București, 1919 și 1920; Declaration ministérielle, Paris, 1920; Chestia Banatului, 1924; Discurs, 1924, 1927, București, 1928, 1929; ,,Jos Austria perfidă!”, Viena, f.a.; Problema frontierelor românești, București, f.a.; Die Wahl in Sasca, Viena și Leipzig, f.a., ediția românească, București, 1933; Legea Jandarmeriei, cu Cihoski, București, 1929; Legea pentru organizațiunea Administrațiunei, cu Ed. Mirto, 1929; Legea organizării administrațiunei, 1929; Lege pentru organizarea Poliției generale a Statului, cu D. R. Ioanițescu, 1929; Lege pentru statutul jandarmilor, 1929.

Aurel Vlad, om politic, născut în anul 1875 în Orăștie. Doctor în drept la Budapesta. Temperament de luptător, român însuflețit, începe cu câțiva prieteni o puternică mișcare împotriva politicii românești de pasivitate și cere intrarea în viața politică activă. Curentul prinde, ajutat și de două ziare din Orăștie: „Activitatea” și „Libertatea”, 1901. Candidează la Ilia în județul Hunedoara și cu toată teroarea maghiară reușește să intre în Parlamentul Ungariei, 1903, unde cuvântările lui impresionează pe liderii maghiari. La alegerile din 1905 intră din nou în Parlamentul ungar împreună cu încă 14 deputați români. Își face datoria de bun român în cariera publică. În 1918 își pune gaj întreaga sa avere pentru a putea face față noii țări. În Consiliul Dirigent este șeful Resortului de Finanțe, iar în guvernul Vaida este ministru de Finanțe, 5 decembrie 1919 – 23 februarie 1920. Deputat în patru cicluri, 1919 – 1920, 1926 – 1927; în guvernul Maniu a fost ministru al Cultelor, 16 noiembrie 1928 – 14 noiembrie 1929 și de Industrie și Comerț, 14 noiembrie 1927 – 7 iunie 1930. Șef al Partidului Național-Țărănesc din județul Hunedoara, președintele Camerei Agricole și al Consiliului Județean, susține cu banii săi, timp de opt ani ziarul partidului din județ „Solia Dreptății”, în care scrie și articole. Președinte al Consiliului administrativ al Băncii „Ardeleana”, membru în sinoadele și congresele Bisericii Ortodoxe încă din perioada dualistă, șef al organizațiilor de Hunedoara și Severin ale „Frontului Românesc”. Opera: Vorbirea … , Orăștie, 1903; Discuția asupra bugetului, 1928; Discursuri, 1929.

Consiliul Dirigent a avut sediul într-o clădire de pe pietonala Nicolae Bălcescu / foto: patrimoniu.sibiu.ro

Dizolvarea Consiliului Dirigent

În ciuda dorinţei conducătorilor români transilvăneni de a păstra o oarecare autonomie a Transilvaniei în cadrul Regatului Român, Consiliul Dirigent a fost dizolvat de autorităţile de la Bucureşti pe data de 4 aprilie 1920. Aceasta s-a întâmplat ca urmare a faptului că, la lucrările Conferinţei de Pace de la Paris, soluţia alipirii Transilvaniei la Regatul României a devenit ireversibilă, motiv pentru care autorităţile de la Bucureşti n-au mai avut nevoie să facă nici un fel de concesii românilor transilvăneni. Consiliul Dirigent a fost dizolvat, după ce, îndeplinindu-şi mandatul dat de Marele Sfat, a dus „în îndeplinire hotărârile de la Alba Iulia, a preluat şi a diriguit viaţa de Stat, sʼa îngrijit de serviciile publice”, marele său merit fiind că „a înlocuit stăpânirea străină reîntronând … stăpânirea românească în Dacia superioară” şi aceasta s-a petrecut „fără atrocităţi, fără siluire omenească şi fără întreruperea continuităţii vieţii de Stat, fără nici o cruzime, fără nici o victimă pricinuită de puterea de Stat, ceea ce va fi pentru vecie un titlu de înaltă mândrie a poporului românesc în faţa lumii civilizate”.


dr. Alexiu Tatu

Participă la discuție!

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

WhatsApp chat