RELAȚII. Tiparul „abuzator-victimă” (II)

Am observat, în cadrul articolului trecut, care este tiparul abuzatorului, posibilele cauze ale dezvoltării acestui model relațional și ce anume se poate face pentru a dezvolta un model sănătos. În acest număr vom observa tiparul victimei, încercând să înțelegem motivele pentru care cineva poate accepta să trăiască într-o relație de acest tip.

Oana Vasiu

Atunci când observăm o persoană care nu reușește să părăsească o relație în care este abuzată, primul nostru gând este că vina este a ei, deoarece acceptă să stea acolo și că, prin aceasta, îl încurajează pe abuzator să continue să îi facă rău. Uneori am avea dreptate, însă într-o măsură mult mai mică decât ne-am imagina.

O persoană care dezvoltă un astfel de tipar începe prin a accepta mici semne de abuz, sperând că acestea sunt excepții, așteptând schimbarea în mai bine și încercând, până atunci, să se adapteze situației cum poate mai bine. Deseori, aceasta este într-un context de dependență de abuzator: poate fi o dependență emoțională, financiară, socială, iar tipurile de contexte pot continua. Oricum ar fi, până ce abuzul se agravează, victima este deja foarte dependentă de abuzator. De fapt, această dependență este una percepută de victimă, uneori creată de abuzatorul însuși, alteori învățată din familia de proveniență, din societate etc.

Pe măsură ce victima încearcă să se adapteze situației (care, după cum spuneam, nu este gravă de la bun început), ea își dezvoltă mecanisme de gestionare a contextelor abuzive (tipare cognitive) și, încet, acceptă situația ca fiind singura pe care o poate trăi. Treptat, victima învață că este neajutorată și dependentă tot mai mult de abuzator, că nu poate exista o altfel de relație, că aceasta este normalitatea, că identitatea reală a abuzatorului este aceasta, el neputându-se schimba vreodată, iar victima fiind obligată să îl accepte așa. Victima nu se mai poate percepe în afara acestei relații, întreaga ei existență fiind condusă de către abuzator. Ajunge să considere că merită abuzul, că nu este bună de nimic, fără valoare, în același timp fiind rușinată de ceilalți și ascunzând abuzurile. Dacă cei din jur totuși află, tendința victimei este de a găsi scuze abuzatorului. De ce? Tocmai pentru că ea a devenit dependentă de partener și nu se mai poate percepe în afara relației. Dacă ar accepta că ceva nu este în regulă cu abuzatorul, că trebuie să îl părăsească, acest fapt i-ar solicita schimbarea tiparului cognitiv construit pe măsura adaptării la abuz, ar fi nevoită să redevină autonomă, să se descurce singură, iar aceste lucruri crează o frică imensă în psihicul victimei deoarece, după cum spuneam mai sus, ea a învățat că este neajutorată, că nu poate singură, că nu are nicio valoare, că nu este demnă de iubire. Abuzatorul a învățat-o că singurul care o poate iubi și valoriza este el, iar asta numai în contextul în care ea acceptă abuzul.

Cum ajunge cineva să accepte să fie o victimă în relația de cuplu? Să vedem și aici care ar putea fi modelul relațiilor din familia de proveniență. Putem să ne gândim, în primul rând, că acest tip de relație au trăit părinții victimei, astfel ea învățând că aceasta este normalitatea, că așa se manifestă iubirea într-un cuplu. Apoi, o altă cauză poate fi modul de raportare a părinților la copil: „Te bat pentru că te iubesc”, „Doar eu știu ce e bine pentru tine”, „Fără mine ești un nimeni” etc., sunt tipare de relaționare abuzivă între părinte și copil, cel mic dezvoltându-se în credința că iubirea include obligatoriu abuzul.

Ca și în cazul abuzatorului, și în situația victimei pot exista unul sau mai multe abuzuri, în copilărie sau adolescență, din partea unor adulți. Traumele pot fi de mai multe tipuri, iar victima, ajunsă adult, poate accepta un comportament abuziv în încercarea de a înțelege motivele abuzatorului și pentru că așa a învățat că poate primi atenție și iubire sau, dimpotrivă, în încercarea de a-și relua controlul asupra propriei vieți, confruntând abuzatorul. Același lucru se poate întâmpla și în cazul trăirii unei traume relaționale la vârstă adultă, victima retrăind din nou și din nou trauma, în noi relații, până ce o va putea vindeca.

Ce poate face victima pentru a ieși din acest tipar? Se poate ea salva vreodată? Da! Primele persoane la care poate apela sunt familia și prietenii. Ei pot oferi sprijinul emoțional, fizic și financiar victimei, fără a o învinovăți pentru situația în care se află. În continuare, în funcție de situație, victima poate apela la asociații cu profil de specialitate, la medici, avocați, psihologi și alte tipuri de specialiști.

Orice situație se poate schimba, niciodată nu suntem singuri și fiecare dintre noi suntem valoroși și putem fi iubiți pentru cine suntem în mod autentic!


Oana VASIU

psiholog clinician, master în psihoterapie analitică

Participă la discuție!

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

WhatsApp chat