În noaptea de vineri spre sâmbătă, la Paris au murit peste 100 de oameni în cel mai mare atentat terorist de la 9/11 încoace. De ce au murit?
Dintr-o serie de eşecuri ale statului modern, mare şi nepăsător, dar extrem de arogant şi apăsător:
1) Eşecul politicilor contra port-armă. În momentul când o armă automată trage sute de gloanţe pe minut, intervenţia poliţiei la 10 minute după incident nu prea te ajută. Însă pistolul propriu, pe care îl scoţi în 2 secunde s-ar putea să-ţi salveze viaţa – ţie şi celor din jurul tău. Dar, evident, statul ştie mai bine… Şi, pentru securitatea ta (sic), interzice portul armelor. Sau îl face foarte dificil de obţinut. Iar când se întâmplă catastrofe precum Charlie Hebdo, statul promite măsuri de securitate şi mai drastice. În ciuda acestora, se întâmplă o catastrofă de zece ori mai mare. Dar noi avem în continuare încredere în stat, nu?
2) Eşecul multiculturalismului forţat şi prost înţeles. Cheia unei societăţi multiculturale funcţionale este toleranţa RECIPROCĂ. Reciprocitatea este aspectul cel mai des ignorat. Când primeşti înăuntrul societăţii oameni care nu-ţi respectă valorile şi care nu tolerează diversitatea, indiferent de opiniile lor personale, nu faci altceva decât să sădești germenii unor tensiuni sociale ce pot să distrugă tocmai societatea pe care vrei să o clădeşti. Când multiculturalismul a devenit politică de stat, acest ”mic detaliu” a fost trecut cu vederea. Dar noi avem în continuare încredere în stat, nu?
3) Eşecul politicilor de emigrare. Uniunea Europeană nu are un program al vizelor prin care oricine este capabil să muncească să poată să emigreze în mod legal. Nu, în EU trebuie neapărat să fii azilant politic sau refugiat de război, că să intri. Şi, bineînţeles, în cazul acesta, nimeni nu se mai uită la ce cunoștințe are omul respectiv, dacă se poate integra în societate şi, mai ales, ce grad de toleranţă are. Primordial este să-l primim cu ursuleţi de pluș la gară, să-i dăm ajutoare sociale, să îl ajutăm să-şi reîntregească familia. Că aşa e omenesc, nu? Ce se întâmplă după aceea pe termen lung nimeni nu şi-a pus problema – de 50 de ani, de când este actualul sistem funcţional. Dar noi avem în continuare încredere în stat, nu?
4) Eşecul politicilor de protecţie a muncii. Uniunea Europeană în loc să primească cu bucurie pe orice om capabil din lume care vrea să muncească în UE, se chinuie să le blocheze cât mai mult accesul la piaţă muncii interne, de dragul „protecţiei” muncitorilor locali. Rezultatul: străinii care vin în Europa au probleme mari în a-şi găsi un loc de muncă şi a se întreţine singuri. Dar nu-i nimic, statul îi „ajută”. Chiar dacă asta nu prea funcţionează şi majoritatea ajung în ghetto-uri moderne, segregate pe baza ţării de origine. Dar noi avem în continuare încredere în stat, nu?
5) Eşecul protecţiei graniţelor. În era digitală a observaţiilor prin sateliţi, a sistemelor de monitorizare la distanţă şi a senzorilor ultrasensibili nu este posibil că graniţele unor ţări moderne şi prospere să fie traversate ilicit de mii de persoane zilnic. Tehnic protecţia graniţelor este posibilă. Financiar este posibilă. Doar voinţă politică lipseşte. Şi lipseşte pentru că familii de imigranţi întoarse din drum, scufundate în mijlocul mării, sau molestate în orice fel şi chip dau extrem de prost în mass-media. Aşa că statul cel mare şi puternic închide ochii şi „permite” imigranţilor să îngroaşe rândurile asistaţilor social. Dar noi avem în continuare încredere în stat, nu?
6) Eşecul politicilor externe. Dacă ar trebui să aleg o zona unde Bruxelles-ul ar excela în faţa guvernelor naţionale, aceasta ar fi politică externă. Europa Unită ar avea o voce mult mai importantă şi ar trebui să se implice mult mai mult în politică externă decât orice altă ţară europeană. Prin creearea de relaţii paşnice şi cordiale, prin tratate economice mutual benefice se poate exporta democraţia şi bunăstarea mult mai eficient decât cu forţa armelor. În schimb, ce observăm? În imediată apropriere, Europa este înconjurată de ţări în care drepturile omului sunt încălcate, democraţii eşuate, ţări în haos, războaie civile. Şi totuşi politicienilor de la Bruxelles nu le pasă. Sunt mult mai ocupaţi cu promulgarea de noi regulamente, de acordarea de subvenţii şi de declaraţii fără sens şi substanţă. Dar noi avem în continuare încredere în stat, nu?
7) Eşecul jumătăţilor de măsură în conflictele militare. Atunci când se ajunge la război diferenţele sunt ireconciliabile. Comisii de mediere a conflictului, intervenţii limitate şi declaraţii nesusţinute de fapte nu fac decât să agraveze situaţia. Şi să prelungească agonia localnicilor. Ori acest lucru este primordial în rezolvarea oricărui conflict armat. Modul în care, atât Statele Unite cât şi Uniunea Europeană, au înţeles să abordeze conflictele armate ale secolului 21 arată că nu au capacitatea unui răspuns coerent şi pe termen lung la crizele ce apar. De exemplu ISIS a apărut nu datorită lui Assad, ci datorită vidului de putere lăsat în urmă de retragerea americanilor din Irak. Atunci când elimini o dictatură şi vrei să o înlocuieşti cu o democraţie, trupele armate sunt protecţia necesară pentru instituţiile firave pe care le-ai sădit şi apoi garanţia că ele se dezvoltă în direcţia care trebuie. În Europa americanii au staţionat trupe în Germania de Vest 50 ani după eliminarea naziştilor. Aşa a ajuns Germania să aibă o democraţie solidă şi să depăşească economic ţări precum Marea Britanie şi Franţa. La fel trebuia procedat şi în Irak. Politicienii secolului 21 sunt însă mai interesaţi de următoarele alegeri şi de opinia publică curentă decât de consecinţele deciziilor şi de ce se întâmplă în viitor. Dar noi avem în continuare încredere în stat, nu?
Problema cu statul modern este că a devenit prea mare pentru a fi eficient. Este implicat în prea multe domenii, necesită mult prea multe resurse şi are nevoie de o birocraţie mult prea stufoasă că să fie funcţional. Fiind ocupat prea mult de responsabilităţile sale sociale, pe care şi le-a arogat de-a lungul timpului, eşuează lamentabil în responsabilităţile sale primordiale, motivul, de altfel, pentru care statele naţionale au apărut: asigurarea siguranţei populaţiei, a relaţiei cu celelalte state şi a forţelor armate necesare pentru primele două.
Alexandru ANIȚEI
