Mult mai mult decât niște simple firimituri de viață adevărată

141 de ani de la ivirea în lume a poetului Octavian Goga (n.1 aprilie 1881-m.7 mai 1938)

Iar evenimentul se petrecea nu oriunde în lume, ci în România Rășinarilor Mărginimii Sibiului și al odihnei veșnice a Sfântului Ierarh Andrei Șaguna.

Acel înțelept aromân care, aflându-se pe patul său de moarte, ne-a rugat-testamentar să nu ne mai sfădim, ci să ne împăcăm, iubim și întrajutorăm! Sărmanul de el negândind că n-ai cu cine vorbi, zânzania fiind înnăscută în firea nestatornică și șovăielnică a românului! Ca urmare, ne merităm și apropiata soartă și pedeapsă de a nu mai avea voie să rostim, în limba noastră strămoșească, cele mai dragi și omenești cuvinte de pe acest Pământ: Mamă, Mămică, Tată și Tăticule! Vă întreb, pe dumneavoastră, Domnilor Guvernanți ai Lumii: nu vi-se pare prea mare și prea necreștinească această nevrednică pedeapsă cu care vreți să ne apăsați și sufletele și umerii?!

De unde și dorința mea, contra prostiilor minților voastre, de a vă povesti cum a început și s-a sfârșit întâia idilă de dragoste din anii tinereței ardeleanului „Tavi”! Iar de nu i-ați văzut niciodată chipul reprodus pe filele vechilor cărți de citit și în cele de rostit rugăciunile creștine ale românilor, încerc să vă spun eu cam cum arata el în realitate. Și țineți minte că am fost, nu numai contemporan cu măria sa poetul, mai bine de trei ani, dar și că colegii mei din grupa mare a grădiniței ne încântau auzul cu cântece pe versurile sale. Așadar, să vă spun cam cum arăta chipul matur al îndrăgitului poet rășinărean. De era fotografiat sau pictat, el era înfrumuseţat de doi ochi mari, visători, trişti şi înlăcrimaţi. Parcă anume brodiţi de buna lui mamă și de bunul Dumnezeu să privească, să surâdă și să plângă de sub o lată frunte, ce era cutreierată de multe și diverse gânduri. Iar acei ochi ai săi erau nefiresc de albaştri, de parcă ar fi adunat, între pleoapele și sprâncenele blonde, nemărginitul senin și primăvăratic al cerului.

Cel care n-a încetat să scânteieze și astăzi deasupra uliţelor şi grădinilor satului copilăriei sale. Cu această imagine păşeam pragul tindei Casei-Memoriale a familiei sale, atunci când o bătrânică frumuşică şi isteaţă, cu ale ei vorbe domoale și puțin cântate, prindea a depăna întâmplări şi poveşti de demult nerostite din gura sa, spunându-mi în microfonul profesional al Radioului Românesc: „Vedeţi poza aia, de pe perete?! De lângă Icoana cu Maica Domnului, cu Pruncul în braţe? În acea fotografie-document se află şi Octavian. Era elev în ultimul an la Liceul German din Braşov. Se întâmpla la doar câţiva ani după ce abandonase studiile Liceului Maghiar din Sibiu. Cei de lângă el sunt câţiva dintre colegii săi de clasă”. Şi întradevăr, privind acea fotografie, uşor aveam să-l disting din numerosul grup al băieţilor. Absolut toţi, purtând pe cap chipie cu cozorocul lucios, iar pe mâneca stângă a vestoanelor uniformelor şcolare, cusute cu şnur auriu, numerele matricole și denumirea liceului. Era o poză făcută în preajma Rusalilor anului 1900 şi a datei absolvirii liceului, iar pe reversul ei sta sigla atelierului braşovean: „Fotto Karl und Weber”.

Lesnicios de constatat că distinsa mea povestitoare era tare mândră de chipeşul fecior! Firesc să fie așa din moment ce dânsa era regretata și mult îndrăgita actriţă Ilinca Tomoroveanu-Stănescu (n.21 aug.1941-m.2 mai 2019). Nimeni alta decât strănepoata poetului, din partea surorei mamei aceastuia. Prelungind în timp și în spațiu geografic a mea întâmplare rășinăreană, păstrată în memoria imaginii amintitei fotografii-document, cu timpul aveam să aflu începutul şi sfârşitul unei romanţate povestioare de dragoste dintre acel chipeş băiețandru, viitor mare poet al neamului său, şi o prea frumoasă fată, viitoare dăscăliţă-pictoriţă: domnişoara Aurelia Rusu (1882-1975).

De loc din satul maramureșean Bontăieni. El, pe atunci, avea 19 ani, iar ea 17. Şi se brodise astfel încât amândoi să se afle printre invitaţii de onoare ai uni perechi de miri, cununia religioasă și petrecerea de nuntă având loc în aşezarea braşoveană Tohanu Nou. Acolo s-au și cunoscut. Şi de grabă s-au plăcut, hotărând ca împreună să-şi petreacă anii studenţiei la Budapesta, iar între timp să se căsătorească.

Dar n-a fost să fie aşa, părinţii nelăsând-o pe fată să plece atât de departe de casă. Astfel că anii trec şi trec, iar poetul se căsătoreşte la Sibiu cu fiica unei familii de români bogaţi, în vreme ce în scrinul secret al domnișoarei Aureliei se îngrămădesc poveştile așternute în 50 de scrisori de dragoste, multe dintre ele trimise pe ascuns de autorul lor. Însă, majoritatea scrise în versuri, între care şi cea intitulată „Dăscăliţa”, dedicată atât acelei iubite, cât și surorei sale din Rășinari. (…) „Copil blajin, cuminte prea devreme,/Sfielnică, bălaie dăscăliţă./(…)Moşnegi, ceteţi ai cărţilor din strană,/Din graiul tău culeg învăţătură,/E scrisă par’că ’n zâmbetele tale/Seninătatea slovei din scriptură,/(…) Căci văd aievea întrupat ceaslovul,/În vorba ta domoală şi cuminte./(…) La tine vin nevestele să-şi plângă/Feciorii lor la slujbă la ’mpăratul,/Şi tu ascunzi o lacrimă ’ntre slove,/În alte ţări când le trimiţi oftatul(…)/La pragul tău e plină ulicioara/Şi fetele îşi şoptesc în taină:/Ce mâini frumoase are domnişoara.(…)/Tu stai în prag şi din frăgar o frunză/La sânul tău s’a pogorât să moară,/Iar vântul spune crengilor plecate/Povestea ta, frumoasă domnişoară…”.

Epilog: Peste o lună și câteva zile (sâmbătă, 7 mai 2022) se vor împlini 84 de ani de când poetul răşinărean îşi doarme somnul de veci în cripta din grădina Castelului Feudal de la Ciucea Țării Crișurilor, ducând cu el în mormânt plăcutul chip şi frumosul grai maramureşean al prea sfielnicei dăscăliţe. Cea care s-a stins din viaţă, la vârsta de 96 de ani, în aşezarea sa natală, dorind ca pe crucea de la căpătâiul mormântului său, să fie gravat un dulce vers din creaţia mult îndrăgitului ei iubit și poet din anii tinereții sale: „Iar vântul spune crengilor plecate/Povestea ta, frumoasă domnişoară!” Iar acele crengi aplecate umbros și înmiresmat peste mormântul său,sunt ale unui tei sălbatic, acum în etate de 47 de ani, coborât de pe poalele înflorate și înverzite ale legendarilor munți maramureșeni ai Gutâiului.

 Îmi este tare dor, nu numai de Primăverile liniștite ale copilăriei mele…

și de a lor caldă adiere, dar și de lectura câtorva fragmente din poemele regretatului Adrian Păunescu (1943-2010): „Ce dacă vine primăvara/Atâta iarnă e în noi/Că martie se poate duce cu toţi cocorii înapoi”. Aşadar, o cutremurătoare previziune poetică adresată nu numai neamului meu, cel românesc, ci și celorlalte popoare ale Lumii! Pentru că cine ar fi bănuit că astfel ne va găsi ce-a 22-a Primăvară a Mileniului 3!

Tot mai bolnavi la trup și mai războinici la minte! Tot mai dezbinaţi în suflet și certăreţi cu gura! Tot mai intoleranţi în comportament și și mai înfometați în pofte de tot felul! Numai că nelăsându-ne să cădem pradă disperării, acelaşi poet ne îndeamnă să privim cum „S-a-mbolnăvit pentru a câta oară/Văzduhul de-o lumină fără leac,/Nu ştiu ce să mai zic, ce să mai fac,/Orice-aş vorbi se-aude primăvara”. „Aseară când ne despărţeam, aseară,/Tot mai era un pic de primăvară,/Şi-acum aruncă ochii pe ferestră/A viscolit pe despărţirea noastră(…) Nici nu mai ştiu de-i noapte sau e ziuă,/Era doar ninsoarea noastră de adio.” 

Uneori, ecoul trecutului îndepărtat devine mândria prezentului apropiat

Membrii juriului internațional al Academiei Recordurilor Mondiale ale Omenirii au hotărât ca o anume ”bijuterie” a meșteșugurilor medievale românești să fie onorată cu titlul de unicat în lume. Este încuietoarea Sacristiei. Un fel de cameră secretă, dosită pe latura cea mai bine apărată de fortificațiile zidurilor și bastioanelor Bisericii Evanghelice din comuna Biertan.

Așezare de pe Târnava Mare și situată nu departe de municipiul Sighișoara și de orășelul Dumbrăveni. Și cu toate că a fost gândită și confecționată de mintea iscusită și de mâinile îndemânatice ale sătenilor îndepărtatului an 1515, acea ingenioasă încuietoare este funcţională până în zilele noastre, cu toate că nu mai are mai nimic ce să ascundă și să protejeze. În acele îndepărtate vremi și vremuri în spatele acelor uși ferecate se găseau cele mai de preţ valori ale Cetăţii și locuitorilor săi, între care: bijuteriile din aur și argint, precum și pietrele preţioase și covoarele persane deosebit de scumpe; manuscrisele, monografiile, hărțile topografice, sigilile Cetății și listele cu numele și prenumele tuturor sașilor, începând cu cei din vara anului 1283, data atestării documentare a Biertanului. Așa se face că, alături de masivitatea Turnului Eiffel, următorul punct de mare atracţie pentru vizitatorii Expoziţiei Mondiale de la Paris, din anul 1900, a fost ”Încuietoarea secretă a Bisericii-Cetate din Biertanul Transilvan”.

Dispozitiv onorat nu numai cu o înaltă distinție internațională, dar și cu un substanțial premiu în bani. Ca urmare, nu-i de mirare că, de curând, gravura stilizată a acelei încuietori se află reprodusă și pe fațeta unui timbru filatelic româno-german, creație a artisului plastic bucureștean Răzvan Popescu. Acel timbrul este distribuit în ambele ţări, și are o valoare de cumpărare egală cu cea a unei mărci poştale obişnuite!

Construită între anii 1490-1524, Biserica ”Sfânta Maria”, din Biertanul sibian, a fost, inițial, catolică, însă după reforma teologului german Martin Luther (1483-1546) devine lăcaș religios de rit evanghelic, după care, vreme de peste trei secole, va fi Reşedinţa Episcopală a Saşilor Transilvăneni, în prezent mutată la Sibiu. Pentru frumusețea și măreţia ei aparte, membrii juriului Forului Internațional UNESCO, cu sediul la Paris, i-au conferit statutul de Monument al Patrimoniului Universal al Omenirii. Biserica mai este înzestrată nu numai cu un imens Altar, compus din 28 de mari panouri picturale, înfăţişând scene religioase biblice, dispuse pe un imens Crucifix mobil, dar și cu o Cristelniţă de secol XV;  cu un Anvon, datând din anul 1523, dăltuit într-o singură piatră masivă, precum și cu o multiseculară Orgă Muzicală, având 1290 de tuburi, 25 de registre şi două pedale de picior.

Ai mei înaintași și urmași au fost și sunt…,

în continuare, țărani-plugari români și ardeleni. Și nici eu nu m-am prea domnit și sfătoșit „fugind” la oraș din iubitul meu sat hârtibăcian. Tocmai de aceea, durerea plăcută și aproape bolnăvicioasă a plugăritului pământului și a scrisului-povestitor al vieților oamenilor, mi-au fascinat și chinuit viața, trăită așa cum am putut. Recunosc că din toate cele bune și frumoase trăite pe Pământ, bunul Dumnezeu mi-a dat mult mai mult decât speram și meritam. Este acel timp în care am deprins a înțelege de ce nu moartea este sfârșitul vieții pământene a omului, ci dureroasa și necreștineasca uitare a chipului său și a faptelor sale bune. Sincer să fiu, nu credeam să ajung să revăd și să reaud ceea ce am văzut, auzit și trăit în vremea celui De-al2-lea Război Mondial! Copilărind în preajma îngâmfatelor și bine înarmatelor trupe germane, iar apoi admirând simplitatea puhoiului armatelor sovietice, reaud îndelungul șuierat al sirenelor, bubuitul tunurilor și zumzetul din înaltul cerului al bombardierelor americanilor; clănțănitul mitralierelor avioanelor de vânătoare germane Messerschmit și scârțâitul asurzitor al șinelor tancurilor, peste care se suprapun plânsetele în suspine ale colegelor și colegilor mei de școală primară, deveniți orfani nu numai de tați, dar și fără de frații lor mai mari și de bunicii lor mai tineri, morți sau dispăruți pe front. Cu memoria neștearsă a minții mele, de care nu mă prea îngrijesc de mai bine de 87 de ani, revăd nu numai panica oamenilor înfometați și nesfârșitele șiruri ale mormintelor și gropilor commune, dar și lipsa întristătoare a coșciugelor și insuficența paturilor spitalelor răniților. Ce alinare și ce îmbărbătare pentru mine, ca și pentru frații și prietenii mei mai mari, atunci când, cu toții, dădeam o mână de ajutor țărăncilor din satele făgărășene ale copilăriei noastre. Erau acele harnice și pricepute femei și fete de măritat, care în lipsa soților lor și a feciorilor de însurat, coseau cu coasele, întorcea brezdele cu greblele, încărcau în care cu furcile fânul ierburilor, pe care îl descărcau în despărțiturile grajdurilor vitelor și șurilor turmelor oilor, coborâte în sate, toamna târziu, din stânele pășunilor munților și dealurilor. Erau acele femei-bărbătoase ale satelor Râușor, Mândra-Olt, Ileni, Șona,Toderița, Beclean, Șercaia, Vad și Felmer. Femei deprinse a secera cu secera și a îmblăti cu îmblăciile spicele grânelor. Tot ele arau și însămânțau pământurile cu caii înhămați și cu vitele înjugate. Și atunci, la fel ca și acuma, mai marii orgolioși și bogați ai Lumii ne îndoliau sufletele și ne cerneau veșmintele. Și cu toate aceste necazuri întristătoare mi s-a dat să trăiesc și o fericită întâmplare. Ea se petrece nu numai pe teritoriul țării mele, ci pe întregul rotund al Pământului. Și tocmai în aceste ultime zile de martie și primele din luna aprilie. Simțind că ceara lumânărilor aprinse este tot mai neîndestulătoare pentru rugăciunile supraviețuitorilor bolilor și războaielor, de îndată albinele au ieșit la culesul polenului și nectarului florilor timpurii ale primăverii, în vreme ce oile-mame ale dragilor mei țărani-plugari ardeleni, munteni, bănățeni, dobrogeni și maramureșeni își îndestulează ”copiii” plângăreți cu laptele dulceag și gras al ugerelor, nebănuind că, în curând, frumoșii și jucăușii lor miei le vor domolii poftele păgâne ale flămânzilor Lumii. Nerăbdătorii înavuțiți ai orașelor și-au permis să își îndestuleze burțile cu carne de ied sau de miel încă din vremea începutului Postului Mare. Ceilalți, mai mulți și mai săraci la pungă și mai credincioși la suflet, măcar așteaptă să se ivească Lumina Luminoasă a Zorilor Învierii Domnului! Între timp îmi place să cred în prezicerile înțelepte și creștinești ale Îngerul meu păzitor. Cel care mi-a șoptit, în ”visul plăcut al unei nopți de Primăvară”, că războinicii ruși și ucraineni vor opri, în curând, să mai vorbească în numele lor vocea arțăgoasă și mortală a armelor, ci cea caldă și blândă a împăcărilor. Și, astfel, vor lăsa loc să vină îndoliatele Paști ale catolicilor și ortodocșilor. Între-timp, eu voi avea răgaz să trag nădejde că războinicii vor uita să se mai dușmănească, omorî și autodistruge! Iar puternicii și bogații lumi vor înceta să le mai stimuleze orgolile, supărările și tristețile.

NOTĂ: Vă rog să nu uitați să mă felicitați sau să mă certați dacă mi-se adeveresc sau nu prezicerile optimiste! Încercați să dați de vocea mea la telefoanele 0741.306744 și  0744.346705, iar de citirea ochilor mei  „puși” pe enervantul Internet:  ioan.vulcan@yahoo.ro 

Ioan Vulcan Agnițeanul

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*