Elena OLARU MIRONEra unul ce se cățărase în fruntea obștei, a salariaților unei mari întrepinderi. Nu-i ajungeai cu prăjina la nas. Era apreciat de unii numindu-l marea ”bidiganie”. Un răpciugos născut în râpele din Valea Seacă, replantat apoi pe-o buză de creastă rodnică a neamului și înfiripat între nobilele vlăstare considerate ca fiind cele mai de soi.
A mers! A funcționat cum spune ăl ceva mai școlit. Acel cu ”orbul găinii” și el. Cel ce și-a ”pitulat” chipul sub o barbă sură crescută anapoda. Și el. De aceeași speță.
În ziua aceea se strânseseră toți într-acea mare sală de ședințe. Obiectul acelei adunări fusese unul singur: avansarea în postul de director adjunct al propinentului mai sus menționat. Sala devenise de neîncăput: un stup de oameni, salariații întreprinderii care bâzâia în așteptarea începerii ședinței. Începuse direct cu prezentarea personajului și a multiplelor sale calități. În capitolul propunerii, o sumedenie de inși înșirau fraze stereotipe banale încercând să fie pe placul celor din prezidiul ședinței. Atmosferă glacială numai bună de ațipit al celor ce nu rezistau să se opună legendarului Moș Ene. Sărbătoritul și candidatul la acea funcție își revenea din lentoare din când în când datorită ropotului și plescăiturilor de palme ale asistenței. 10 ani de activitate rodnică. I-am așezat pe un fotoliu pentru a fi văzut și admirat în toată splendoarea înțelepciunii sale. Directorul, aflat în acel prezidiu, privea cu coada ochiului mustăcind de plăcere la gândul că hahalera-i va deveni ginere, spălând astfel isprăvile necurate ale fiică sii.
Fu prezentat în continuare demersul emfatic al directorului, omagiind vârtos capacitățile și performanțele bizareristului care, după câteva ceasuri, începu a căsca zdravăn scotând sunete guturale și oftând din când în când de plăcerea cine știe cărui vis. Se trezise la o vreme buimac, afișând o privire plină de năduf (pentru tulburarea visului). În colțurile gurii îi apăruse zâmbetul. Un zâmbet triumfal ”scrobit” abundent cu victoria finală.
Mangafaua, viitorul director adjunct proaspătul candidat la mâna fiicel șefului al mare când luase cuvântul, sala amuți. Ce nume i se dăduse individului? Ei bine era numit Zambilă și se datora zâmbetului mieros, slugarnic cu care se străduia să cucerească și să supună diabolic. Dacă însă întâmpina răceală sau ostilitate, se zburlea zdravăn aruncând văpăi din ochii săi vulturești. Și ferească sfântul să-l mai agreeze pe împricinat de-atunci încolo. Devenea inamicul cel mai răzbunător.
Așadar,Zambilă demară propriul său discurs:
-Dragii mei ,eu de când mă aflu în această întreprindere am realizat multe. I-am ajutat pe toți. Datorită mie au primit drepturi pe care nu le meritau. De aceea însă mă aplaudați. Ia zi, ă Pelin, cine te-a pus staroste la biserică? Eu! Că am vorbit cu popa într-o seară când ne-am îmbătat amândoi. Da tu Măria lui Ilie a lui Năsoi, cine te-a dus să te scape de necaz când ai rămas grea cu ăla de la porci, Cum îi zice mă?
-Dilă să trăiți, zise unul din rândul din față.
-Bine, Dilă, zise Zambilă.
Dar când ți-o pus bir pe pământul tău mă Vasile Morar cine i-o dat un brânci ăluia cu catastifele de i-o sărit căciula cât colo? Și cum ți-o șters birul? Ar trebui mulți să-mi pupați mâinile mă sărăntocilor.
Și ”discursul” individului Zambilă continuase în același mod minute îndelungi până când fusese întrerupt de o puternică zarvă de dincolo de ușa de intrare. Când aceasta se deschise, un adevărat alai de oameni furioși dădură buzna în salăurlând ca la balamuc. Unul, aflat în frunte, având un abdomeni gurguiat și trei rânduri de osânză spânzurat sub bărbie zbieră:
- Ăsta, oameni buni? Ăsta de și-o lăsat nevasta pe fiică mea cu trei copii în satul nost’ și acum caută să se oplosească pe lângă hoții aștia bogați? O haită de lupi! Da, da domnule director! Că și matale nu ești mai breaz.
Se iscase o larmă de nedescris. Oamenii prinzând curaj strigau.
-Huo! Huo!
Unii se îndreptau amenințător spre ”onoratul” prezidiu care părea a fi devenit cu toții mai mărunți și insignifianți aproape de a intra sub masă. Cei aflați în sală, alergau spre ei.
Mangafaua Zambilă se strecurase discret către o ușă aflată în spate. Apoi își scoase doar capul de-acolo strigând:
-Dragii mei eu sunt de partea voastră o știți cu toții. Eu vă vreau binele!
O varză murată (de unde o fi apărut) zbură și pocni ușa cu capul Zambilei. Când își retrase capul și închise anevoie ușă din care bucățile de varză murată țâșneau stropi de moare ce mirosea îngrozitor. Apoi totul luase proporții. Orașul fierbea. Mulți, ba un adevărat puhoi alergau să-i prindă mai ales pe cei doi. Scotociseră prin toate ungherele fără a-i afla. După câteva zile se zvonise că Zambilă s-ar ascunde undeva într-un pod. Cât despre director acesta se părea că părăsise localitatea dându-și demisia.
În confortabilul fotoliu din biroul directoral al insituției se așeză (într-un vacarm de nedescris) nea Gogu al cu fiica mamă a trei copii părăsită de Zambilă. Nea Gogu își alese conducerea (o adunătură de marțafoi, clisă înțelenită aleși pe ..sprânceană) ”O apă și-un pământ mai rămăsese”.
Și deoarece nimeni nu intervenise, curând întreprinderea a falimentat, alegându-se praful de soarta angajaților.
Elena Olaru Miron
